Ernest Hemingway: Adio arme! – Recenzie de Mirela Teodorescu

adio,arme-3346

Opera lui Ernest Hemingway are ca sursă o experiență de viață profundă și originală și relatează, conform concepției scriitorului, „lucrurile cele mai simple în modul cel mai simplu„, într-o proză energică, aspră, dură, cu o mare economie a mijloacelor stilistice și susținută de un ton colocvial.

”Când oamenii înfruntă cu atâta curaj lumea, ca să-i frângă, lumea trebuie să-i omoare, şi, fireşte, îi omoară. Lumea frânge pe fiecare şi după aceea la mulţi locul în care au fost frânţi se-ntăreşte. Dar pe cei care nu se lasă frânţi îi omoară. Îi omoară fără deosebire şi pe cei foarte buni, şi pe cei foarte blânzi şi pe cei foarte viteji. Şi dacă nu te numeri printre aceştia, poţi să fii sigur că te va omorî şi pe tine, numai că nu e nicio grabă anume.”

Deşi apare ca o poveste frumoasă de dragoste pe fundalul cenuşiu al războiului, această carte e mult mai mult decât atât. Este un manifest împotriva acestei absurdităţi numită război, este povestea omului raţional care înţelege că mai presus de ambiţiile celor care incită la lupte inutile e împlinirea sa, împlinire care se poate realiza paşnic, fără arme şi fără cadavre.

Dacă în alte romane care vorbesc despre război este adusă în prim plan drama colectivă, care pare să zdrobească micile dureri ale individului, aici, Hemingway pune mare accent pe frământările lui şi ale camarazilor săi, demonstrând că dorul, dorinţele şi sifilisul rămân realităţi chiar şi atunci când pământul pare să se răstoarne: „Şi a plouat toată noaptea. Şi ce-a mai plouat. Ia uitaţi-vă. Doamne dac-aş fi din nou în pat, cu draga mea Catherine. De-ar putea să se transforme-n ploaie draga şi dulcea mea Catherine. Ad-o din nou la mine.”

Ca şi în „Bătrânul şi marea”, Hemingway zugrăveşte în culori simple dar emoţionante lupta omului cu viaţa, evidenţiind puţinele momente frumoase, liniştite, care aproape se pierd în oceanul frământărilor cotidiene.

Foarte frumos este momentul reîntâlnirii celor doi îndrăgostiţi, după ce Henry reuşeşte să se îndepărteze de ororile războiului: „Noaptea aceea, la hotel, în camera noastră, coridorul lung şi pustiu, pantofii în faţa uşii, pe jos covorul moale şi gros, afară ploaia prelingându-se de-a lungul ferestrelor şi în cameră o lumină plăcută şi veselă, apoi lumina stinsă şi voluptatea cearşafurilor mătăsoase şi a patului comod, simţindu-ne că am sosit acasă, că nu mai suntem singuri, deşteptându-ne noaptea şi găsindu-ne unul pe celălalt, acolo, nu plecaţi; totul părea ireal.”

Povestea lor se încheie însă trist, viaţa reuşeşte să-l frângă pe erou şi s-o omoare pe eroină, aproape ca o pedeapsă pentru că acesta a încercat s-o păcălească, dezertând.

Într-un timp în care toată energia ne este îndreptată către deadline-uri, profit, cariera, când ne-am mai putea oare apleca atenţia asupra lucrurilor primordiale, care la sfarşitul zilei fac diferenţa? Cum s-ar vedea această noua lume în oglinda care reflectă dincolo de materie? Ce ne-ar spune un oracol legat de ce ne asteaptă dacă vom continua să înţelegem evoluţia aşa cum o facem?

“Adio, arme” a lui Ernest Hemingway are raspunsul la toate aceste întrebări. Acţiunea are loc sub umbra Primului Război Mondial, locotenentul Frederick Henry, un american înrolat în serviciul medical al armatei italiene, oscilând permanent între experienţa războiului şi experienţa iubirii. Asemănarea izbitoare cu romanul lui Camil Petrescu, “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, nu cred că poate scăpa cuiva. Spre deosebire de eroul autorului român însă, Henry va găsi experienţa amoroasă ca fiind cea limită, cea în care fiinţa umană îşi regăseşte esenţa.

Stilul lui Hemingway nu şi-a câştigat degeaba eticheta minimalismului (prin relatarea concreta, fără artificii a faptelor, nu de puţine ori dialogurile fiind foarte superficiale – în special cele cu Cat), iar pe cel care va privi cu răceala episodul, nu îl va surprinde deloc: în timp ce mâncau paste cu brânză sunt loviţi de un obuz. Va primi, bineînţeles, medalia de argint, distincţie oferita de obicei celor mai viteji, chiar şi celor care refuzau să fie îngrijiţi în favoarea celor mai grav răniţi, refuz pe care nu îl face cu atât de multa convingere, după cum însuşi “tenente” recunoaşte în faţa amicului său chirurg Rinaldi.

Răsturnarea de situaţie permite continuarea relaţiei cu infirmiera care, cum nu se putea mai nerealist, este mutată exact la spitalul unde va sta el internat multe luni de zile. Secvenţele comice nu lipsesc nici in acesta parte a relatării, momentele care duc la decizia celui de-al doilea specialist (primul îi spune că trebuie să aştepte şase luni pentru a putea interveni fără niciun risc) de a îi opera genunchiul chiar a doua zi, dar şi prietenia cu portarul care ii face rost de băutura asigurând plusul de calitate al carţii. Cei doi îndrăgostiţi se consideră ca şi căsătoriţi, în discuţiile lor fiind plasate cu tact semne anticipative pentru final (precum motivul pentru care îi era frică lui Catherine de ploaie).

Odată cu reîntoarcerea pe front, totul se echilibrează, forţa şi viteza evenimentelor venind parcă din însăşi nevoia autorului de a nu se amăgi cu o existenţă care îţi stă la picioare şi de a o înfrunta pe cea care te calcă în picioare. Locotenentul, cu noua echipa, trebuie să ducă trei ambulanţe la un alt punct militar, dar sătul de timpul pierdut într-o coloana generată de vremea proastă şi de retragerea trupelor, va lua decizia care îi va schimba radical viaţa: iese din şir şi o ia pe un drum lateral, cu speranţa oarbă ca vor ajunge unde trebuie. Nu o fac, e pus în situaţia de a răspunde cu arma la neascultarea unui ordin, mai pierde un om drag lui, are de-a face cu trădarea şi mai apoi cu o meschinarie a poliţiei militare care, sub false argumente, îi execută pe ofiţeri. Fuga îl va aduce iar lângă Cat, acum însărcinată, cu care va intra ilegal, după o noapte întreagă de vâslit, în Elveţia unde îi va găsi finalul acestui manifest indirect şi viu împotriva războiului din considerente cât se poate de viabile şi pro viaţa tihnită, care este “Adio, arme”.

Lecţia pe care ne-o ofera Henry e că sustragerea de sub sisteme opresive spiritual (nu cred că e o coincidenţă că singurul preot care apare de-a lungul poveştii se loveste de ironiile acide ale celorlalţi) nu se poate face treptat şi în linişte, ci deodată şi cât mai brutal. După ce toate se vor fi terminat, chiar cu perspectiva celei mai crunte deziluzii la orizont, ne suntem datori nouă înşine să mergem pe jos, prin ploaie. Nu pentru a găsi răspunsuri, ci pentru a scăpa de colb şi pentru a fi printre primii care zăresc culorile curcubeului.

” Hemingway nu s-a ascuns niciodata într-un turn de fildeş. Ştia prea bine ca substanţa operei unui artist este artistul însuşi, viaţa şi trăirile lui, şi a reuşit ceea ce puţini scriitori din epoca lui sau dintotdeauna au izbutit să facă: să devină, ca om şi în văzul lumii în mijlocul căreia trăia, imaginea vie a semnificaţiei celei mai autentice şi mai profunde a operei sale, iar acest lucru a continuat să-l facă neabătut şi cu cea mai deplină onestitate până în momentul morţii”, spunea Tennessee Williams.

„Hemingway a fost unul dintre cei mai străluciţi, mai îndrăzneţi şi mai riguroşi stilişti din întreaga literatură universală, urmărind neclintit principalul scop al artei sale: acela de a surprinde însăşi esenţa umanităţii, aşa cum apare ea în spectacolul tragicomic al vieţii. Iar cei care l-au cunoscut pot depune mărturie că era la fel de bun ca om pe cât a fost ca scriitor”, declara William Faulkner.
„Scriitorul adevărat este un om singur. Şi, pe măsură ce creşte în ochii celorlalţi, se cufundă tot mai mult în singurătate . Iar dacă este suficient de bun, în fiecare zi e nevoit să se confrunte cu eternitatea sau cu absenţa ei. Pentru un scriitor adevărat, fiecare carte este un nou început, o noua încercare de a atinge ceva care rămâne mereu de neatins. Misiunea lui este de a merge pe căi ce n-au mai fost umblate sau de a izbuti acolo unde alţii au dat greş.


Dar să scrii literatură nu înseamnă doar să spui cu alte cuvinte ceea ce deja s-a spus – tocmai pentru ca au existat marii scriitori ai trecutului, noi, cei de astăzi, suntem nevoiti să mergem mai departe decât am fi crezut vreodata că putem ajunge, să ieşim în larg, până când rămânem cu totul singuri, lipsiţi de orice sprijin”
, nota Ernest Hemingway despre opera sa.

O părere la “Ernest Hemingway: Adio arme! – Recenzie de Mirela Teodorescu

Lasă un răspuns