Emilia Dănescu: Zestrea toamnei

Emilia Dănescu, „Zestrea toamnei”,

ed. Singur, Târgovişte, 2011

de Constantin P. Popescu

      Întâmplător (sau nu?), volumul Emiliei Dănescu, „Zestrea toamnei” (ed. Singur, 2011), s-a deschis singur la pag.76, unde citesc poezia Nu mai slujesc cuvintele: dezghioc cuvintele şi / le agăţ în copacul fără frunze // când privesc spre ele / cu umilinţa pietrelor călcate în picioare / fiecare celulă îmi cere să ţip. Curios, am citit cartea de debut a autoarei de la început, descoperind o adevărată poezie a toamnei, ca zestre a vieţii, comoară de trăiri păstrate în suflet şi dăruite în vers. Am găsit deopotrivă poezii cu rimă şi ritm de baladă, dar şi versuri libere, curate în metaforă şi bine strunite. Pe acestea din urmă le-am simţit mai vii, mai încărcate de sentimentul unor trăiri adânc desluşite.

Am înţeles că Emilia Dănescu face contrariul afirmat în prima poezie citită, adică slujeşte cu adevărat cuvintele. Nu am găsit decât rareori cuvinte grele (moarte, etc) în versuri, dar cel mai des întâlnite sunt melancolie, tristeţe, toamnă, septembrie, cer, dor, poate şi altele care definesc acest debut poetic. Ascund în ele focul nemuritor al eternei iubiri ce definesc sufletul ca esenţă divină. Căderi şi înălţări, paşi sau odihnă, frământări şi nostalgice amintiri se împletesc în vocea poetei, dezvăluind fată de iarbă mi-ai spus / zămislită din partea albastră / a sufletului (pag. 31, poem cu albastru). Care altă culoare decât seninul poate fi asociată aspiraţiei sufletului către cer? Câte iubiri se-adună, Doamne, / într-un om, / în vanitatea convingerii lui / de a fi unic (pag. 43, câtă iluzie…) e o formă de meditaţie filosofică, des întâlnită printre versurile poetei, poate strecurate cu voită abilitate. Este una din calităţile cărţii, anume aceea de a oferi spre reflecţie cititorului teme apropiate poetei. La loc de cinste se află dragostea, trăită, durută, înălţată şi pururi învingătoare.

Printre file, ilustraţiile lui Radu Vasile Chialda sporesc prin tematica lor unda unui mister poetic ce străbate volumul. O poezie ca senzaţie (a se vedea J.L.Borges), dar şi ca trezire a unei conştiinţe de sine într-o lume deseori percepută ca absurdă şi sălbatică. Un debut promiţător, în care citesc Petice de suflet (pag. 66): Iubeşte, muză, cu gust de migdale, / Licoarea ascunsă în petic de suflet, / Destramă tristeţea-n tuşe domoale / Şi rana săpată adânc peste umblet, cu gândul la versurile Veronicăi Micle, alăturate marelui Eminescu, fără să ştiu prea bine din ce motiv. Dar simt că așa trebuie.

 

 

Lasă un răspuns