Emilia Dănescu – Recurs la memoria nopţii

Emilia Dănescu – Recurs la memoria nopţii 

de Lucian Gruia

Poezia lirică imaculată se naşte din uimirea cu care autorul priveşte miracolul existenţei. Inocenţa copilărească inerentă generează o trăire extatică, sacralitatea universului apărând ca imanentă.

Este ceea ce se întâmplă în lirica Emiliei Dănescu din volumul Recurs la memoria nopţii (Ed. Singur, Târgovişte, 2012). Matematician-informatician, poeta a debutat editorial cu volumul de versuri Zestrea toamnei (Ed. Singur, Târgovişte, 2011). Este redactor la revistele: „Singur”, „Climate literare”, „Impact cultural”- toate din Târgovişte şi „Starpress” – revistă internaţională online, din Râmnicu Vâlcea.

Recursul la memoria nopţii constituie în acelaşi timp recursul la copilăria duminicală  ca locuire (în sens heideggerian de armonie a tetradei: pământ-cer-muritori-zei), a centrului fiinţei, loc privilegiat de unde, aşa cum subliniază Mircea Eliade, comunicarea cu cerul este posibilă: „Locuiesc într-o copilărie târzie,/ Veşnicia mă ţine de mână,/ Scrijelesc cuvinte şi semne pe hârtie/ Şi memoria nopţii le-adună.” (Recurs la memoria nopţii)

Emilia Dănescu este uimită nu numai de realitatea cotidiană, de poeţii prieteni cărora le dedică versuri tandre, dar şi de scrierile acestora pe care le comentează liric, retrăind astfel gândurile lor. Se realizează în acest fel un duet liric cu scopul accentuării sentimentelor.

Dragostea îndeobşte este trăită pur, paradisiac, fără sentimentul păcatului biblic: „Aureola ta suav străluce,/ Din depărtarea unei nopţi năuce,/ Sufletul meu, o coală de hârtie,/ Aşteaptă îngerul care să-l scrie.” (Aureola ta)

Iubirea, trăită ca zbor transcendent, se împodobeşte cu simbolurile regimului celest, caracterizat prin ascensionalitate, pasăre, cântec vertical, puterea sentimentului oprind timpul devorator: „Să zbor aş vrea, precum o ciocârlie,/ Spre focul soarelui, cu aripi frânte,/ Să-mi cânt iubirea, norilor, târzie,/ Stiletul clipa-n loc să o împlânte!// Te chem în noapte, luna mă aude,/ Te mângâie cu braţele-i de stele./ Se-aruncă-n mare, degetele-i ude/ Îţi tatuează gândurile mele.” (Ciocârlia cântă clipa)

Poezia Emiliei Dănescu, din cele două volume publicate până în prezent, poate fi caracterizată printr-o stare de uimire şi trăire paradisiacă a dragostei, sub presiunea tot mai acută a trecerii timpului. Alungarea din rai e iminentă şi va urma o schimbare de registru stilistic care, sunt convins, va aduce frisonul tensionat al modernităţii.

Aşteptăm cu interes.

Lasă un răspuns