Elena Buica: DE ZIUA TATĂLUI (17 iunie)

images (1)

DE ZIUA TATĂLUI

(17 iunie)

Chiar într-o zi mai specială, ca cea dedicată tatălui, nu-i putem privi chipul desprins din locul ce-l ocupă alături de mama, asemenea unei unităţi. Ca şi mama, pentru mulţi chiar în aceeaşi măsură, tatăl îmbracă în lumină şi căldură întreaga noastră fiinţă. El are un loc inconfundabil în viața noastră întruchipat din emoţie şi iubire şi învăluit în admiraţie şi respect. E o iubire venită din adânc, din ADN-ul nostru, o iubire de esenţă nepământeană. Ne naştem din dragoste şi traim cu această nevoie de dragoste. Aşa ne-a plămădit Creatorul vieţii şi aşa ne trimite în această lume, păstrând-o chiar şi dincolo de graniţele ei, căci dragostea fiind de esenţă divină, e nemuritoare. Ea îşi face simţită prezenţa chiar din cea mai fragedă vârstă. Copilul venit pe lume, crescut şi îngrijit de părinţi ca pe lumina ochilor, are faţa luminoasă, cu zâmbetul lui umple casa de fericire imposibil de tălmacit în cuvinte.

Relaţia tatălui cu copilul poate fi de orice tip şi poate conţine orice tip de manifestare emoţională şi comportamentală. Iubirea poate să fie sau nu vizibilă în această relaţie. Chiar şi atunci când tatăl nu îşi mângâie sau nu îşi răsfaţă copiii, legătura aceasta indestructibilă îşi găseşte forme de manifestare. Ne stă la îndemână un exeplu larg cunoscut. Ce altceva ar putea înseamna chipul tatălui, Ilie Moromete, pentru felul cum fiul său, scriitorul  Marin Preda îi aduce nemurirea, dacă nu o dragoste profundă, deşi nemărturisită direct niciodată?

 

De-a lungul vieţii, dragostea faţă de părinţi se amestecă cu alte sentimente şi emoţii, dar îşi va păstra întotdeauna un cuib cald în inima fiecărui copil, încât, la trecerea pragului celui mai înalt, adesea este evocat chipul mamei. Dragostea pentru tată rămâne şi ea constantă chiar dacă numele lui suportă unele schimbări le-a lungul anilor. În anii dulcii copilării este strigat cu căldură în glas – TĂTICU –, mai pe la adolescenţă, când se impune o notă mai „serioasă” este strigat – TATĂ –, în perioada avântatului elan tineresc, atunci când crezi că vei atinge cerul cu mâna, unii îi spun în glumă – BABACU –, iar în ultima perioada de viaţă, i se mai spune şi – ĂL BĂTRÂN – sau BUNICUL- împrumutând limbajul nepoţilor.

 

Dar indiferent de vârsta pe care o avem, indiferent la ce distanţă ne aflăm de părinţi, rămânem mereu copiii lor cu aceeaşi dorinţa de a fi iubiţi, de a fi înţeleşi, de a fi susţinuţi, și păstrăm în noi aceeaşi nevoie de identitate, de apartenenţă.

 

Sunt unele persoane care au nume de familie cu o rezonanţă nu tocmai sonoră, moştenită din strămoşi, dar de dragul apartenenţei de neam, nu-şi schimbă numele, din contra, se străduiesc să-i dea frumuseţe prin fapte onorabile și prin cinstirea cu care îl poartă.

 

Acum, când eu am mai mulţi ani decât a avut tata când a trecut granițele acestei vieţi, încă mă simt copilul drag al tatălui meu, încă aud cum din adâncul ființei mele răsună chemarea TĂTICULE, așa cum îl strigam în fragedă copilarie

 

Pe măsură ce trec anii, având propria noastră experiență de viață, descoperim în părinţi comori peste care am aruncat o privire mai de suprafaţă. Încă și acum mai descopăr valori ale tatălui meu şi n-am încetat să-mi admir tatal. Nu multe persoane au reușit pe vremea aceea să  treacă prin efort propriu dintr-o categorie socială, într-o altă categorie cu mai multe beneficii pentru viaţa sa şi a familiei. Fiu de ţăran de la talpa ţării, cu mult pământ, cu o măreţie a staturii care amintea de haiducul de prin părţile noastre, Toma Alimoş şi cu un loc de frunte în colectivitatea sătească, tata, ca și ceilalți cinci frați ai săi, ar fi putut să meargă pe linia trasată din strămoşi, să se aşeze în tiparele de viaţă gata pregătite prin obiceiuri şi tradiţii. În comuna noastră, școala, cultura, nu prinseseră rădăcini pe vremea aceea. Pământul, hărnicia, voinicia, istețimea erau la mare preţ, ele te impuneau în faţa sătenilor şi tata le avea pe toate moştenite de la tatăl sau, om de vază, Ion Buică, un nume sonor din Țigăneștiul teleormănean.

 

Acel climat de atunci, cu greu se mai poate desluşi acum privit prin ceaţa vremii, dar ochii şi sufletul meu încă îl caută pentru a-i dezlega înţelesurile. A trecut de atunci un secol, tata se născuse chiar la începutul lui, în 1902. Cam pe atunci, în ţară era un suflu nou, erau marile schimbări aduse de o pătură socială mai nouă, burghezia. Aflată la începuturile ei, mica burghezie, care îşi făcea simţită prezenţa în mai toate satele, era un factor de înnoire a vieţii, cu vădit progres, care ne apropia de civilizaţia europeană. A început să se dezvolte comerţul. Pană atunci oamenii produceau în propriile gospodării tot ce aveau nevoie. Din puținul ce le prisosea, cumparau de la târg numai ce nu puteau produce ei: petrol, sare, lampa de iluminat în casă, ș.a. În acea perioadă și la sate au apărut mai multe magazine, s-a dezvoltat comerţul cu cereale, mai ales în zona de câmpie şi ca atare au apărut negustorii, formând o nouă clasă socială, burghezia.

 

Din fiul de ţăran cu câteva clase primare, intuind evoluţia vremurilor, tata a păşit în această nouă clasă socială. O astfel de transformare, pe atunci avea pondere deosebită. Astăzi, din cauza schimbărilor care fac val-vârtej din viaţă noastră, intuim cu greu mişcările făcute în acea vreme. Nu şcoala a făcut alt om din tatăl meu, ci viaţa, s-a autoconstruit şi astfel, Spirea I. Buică a devenit un om cu un alt statut, cu o altă ţinută, cu un alt nivel de civilizaţie. Curând, tata a început să se impună ca un om de mare prestanță,  sătenii au început să îl admire, să-l preţuiască şi în multe privinţe să îl ia model. În câtva ani, tata a devenit domnul Spirea Buică, cunoscut şi admirat şi în comunele învecinate.

 

Astăzi, când mă duc în Tigăneștiul natal, încă aud spunând cu admiraţie nereținută: “Eheiiii, cine a fost odată domnul Spirea Buică! Parcă îl văd și acuma, înalt ca bradul, pe unde călca, duduia pământul. Te bucurai când îl întâlneai.”

 

Dacă eu m-am deosebit de fraţii mei care au luat calea finanţelor şi am arătat interes pentru carte, tatăl meu a înțeles vocaţia mea şi a contribuit cu eforturi supraomeneşti să îmi urmez chemarea, chiar dacă vremurile se schimbaseră devenind devastatoare. “Nuțică, tată, când vom fi la nevoie, tu ai să stai alături de noi?” m-a întrebat cândva tata. “Da, tată”, i-am răspuns cu glasul tremurat la gândul că vor veni și acele vremuri. Și ele au venit și a trebuit să sar în foc. Am făcut un gest aproape sinucigaș. Am părăsit Clujul și am plecat la București să îi îngrijesc, Doamne, în ce condiții!.. Părăsind Clujulețul meu drag, așa cum îl alintam eu, am părăsit un oraș care răspundea cerințelor mele interioare, diametral opus Bucureștiului. Am renunțat la catedra celei mai bune școli, renumita școală “Bob” și la titularizare în învățământ, ca să bâjbâi în căutari de supliniri pe la diferite școli în București, fără să am siguranța zilei de mâine, deși eram singura întreținatoare a familiei. Am renunțat la un foarte frumos și spațios apartament situat în zona selecta a Clujului, în cartierul “Grigorescu” și am acceptat să stau în București cu părinții și fiica mea, în condiții foarte diferite. La toate acestea se adăuga efortul pentru îngrijirea  părinții bolnavi, dificultățile perioadei adolescenței în care se afla fiica mea și neînțelegerile cu frații mei domiciliați în București. Am trecut prin vremuri cutremurătoare și numai dragostea și recunostința m-au susținut.

 

Astăzi le păstrez neștirbită aceeași recunoștință și profundă pioșenie, iar în scrierile mele  ei au un loc cald și luminos.

 

De Ziua Tatălui, îi trimit părintelui meu drag plecat în zările senine un gând încărcat cu emoţia de altădată a copilăriei, atunci când îl strigăm: TĂTICULE! TĂTICUȚULE!

 

O părere la “Elena Buica: DE ZIUA TATĂLUI (17 iunie)

  1. Măreția Sfintei Treimi

    Fără tentă fetișistă,
    INFINITUL – da! – există…
    Fiu și Tată, Duh – un EU:
    Unic Nume – DUMNEZEU!

    Petre Cazangiu

Lasă un răspuns