Editorial. POVESTEA UNEI POEZII FURATE.

POVESTEA  UNEI POEZII FURATE

 de Liviu-Florian Jianu

Au fost odată doi lăutari.

Alb şi Negru îi chema.

Alb a scris o poezie minunată, pe care a pus-o pe muzică.

Şi Negru a auzit poezia şi a pus-o şi el, pe altă melodie.

–          De ce ai luat poezia mea, şi ai pus-o pe muzică? L-a întrebat Alb.

–          Care poezie? E poezia mea, să ştii şi tu. Tu mi-ai furat poezia, hoţule!

Şi certându-se ei, a cui e poezia, au ajuns la Împărat, cu pricina.

–          Ia să ascult şi eu poezia! A cerut împăratul.

Şi după  ce a ascultat-o, a spus:

–          Nu îmi place deloc această poezie! Cui a scris-o, să i se taie capul!

 

Negru s-a albit la faţă şi a spus tremurând:

–          Eu nu am scris poezia asta, Înălţimea Voastră ! Vă jur pe lumina ochilor mei! Alb a scris-o !

 

Alb a stat drept, şi i-a spus Împăratului:

–          Aşa este, Înălţimea voastră ! Eu am scris-o ! Şi pentru ceea ce am scris, sunt bucuros să şi  mor,  pentru că am scris-o cu toată dragostea, şi am plâns şi în timp ce o scriam, şi mai   plâng şi acum, cântând-o şi ascultând-o!

 

Împăratul şi-a înghiţit cu greu o lacrimă, şi a spus:

–          Şi eu, dragule, cu greu mi-am păstrat lacrima nevărsată, ascultând poezia! S-a adeverit că tu ai scris poezia, pentru că eşti gata să spui că ai scris-o chiar dacă vei plăti cu viaţa! Îţi mulţumesc pentru darul pe care l-ai făcut lumii întregi , şi mie!

Iar tu, Negrule, care eşti un lăutar atât de mare, şi de  vestit, pe cât de frumos cânţi, pe cât de mare îţi este darul, pe atâta îţi este şi sufletul de hrăpăreţ şi de lacom!

Negru tremura de frică să nu îi taie Împăratul capul.

–          Lăsaţi-l să meargă în pace! A spus Împăratul, oştenilor. Dar, de aici înainte, numele tău va fi Negru ca Minciuna!

 

Se spune că de atunci, nimeni nu a mai îndrăznit să fure o poezie…

 

1 aprilie 2013

 

Lasă un răspuns