Editorial. Liviu Florian Jianu: POVESTEA OMULUI CARE AJUTA DREPTATEA

POVESTEA OMULUI CARE AJUTA DREPTATEA

 de Liviu Florian Jianu

Trăieşti cu certitudinea că eşti nemuritor.

Uneori, nemurirea îţi spune că mori.

Atunci priveşti în urmă, şi cauţi clipele în care ai fost fericit.

Inevitabil, îţi vine în minte momentul  în care ai sărutat prima dată, o fată.

 

A fost odată un om care şi-a adus aminte că nu putea să sărute fata de care s-a îndrăgostit la 16 ani. Se tot întâlneau, ba la o repetiţe, ba la teatru, ba într-un parc, ba pe un bloc, ba la un ceai, tot vorbeau, dansau, dar ştiau amândoi că lipseşte ceva.   Până când ea i-a spus: cred că este momentul să ne despărţim.  Şi atunci el ar fi strigat atât de tare, încât lumea întreagă s-ar fi năruit înăuntrul lui. Dar în locul strigătului, a închis ochii, şi de pe buze i-au ieşit cuvintele “sărută-mă!”.  Fata a venit lângă el,  şi gurile lor s-au apropiat atât de repede, încât dinţii li s-au lovit, dar el nu a  mai avut timp să se mire, pentru că blocul a dispărut, cerul a dispărut, lumea a dispărut, şi s-a trezit abia după 36 de ani.

Când a deschis ochii, el era căsătorit, avea doi băieţi , şi fata era căsătorită, şi avea două fete.   “Ce mai faci?” A întrebat-o, în gând. “…Imaginează-ţi o zi astfel:  41 de dosare,  1000 de pagini cel puţin, specializare nouă, coduri noi, provocări noi. Totul contracronometru, iar ziua nu are decât 24 de ore, nopţi nedormite, plus o viroză rebelă. Cam atât. Nu îmi mai simt palmele. Eu m-am rotit de 52 de ori până acum în jurul soarelui. Tu, nu? Am cam  ameţit, dar colegele mele mai tinere sunt şi mai ameţite. Spunând  asta, nu sunt deloc arogantă, ci doar conştientă de responsabilităţile pe care le am, şi de faptul că  trebuie să îmi păstrez capul  limpede…” i-a răspuns ea.

În loc de răspuns, el i-a scris poezii. Tot în gând.

Lucra şi, din când în când, îi scria. Se gândea cât de mult trebuie să citeşti, şi să judeci, ca să împarţi dreptatea pe lume. Ia să fac şi eu ceva ca să o ajut, şi-a spus omul. A cumpărat  Ne vorbeşte părintele Cleopa, volumul 7, şi l-a dus la penitenciarul de maximă siguranţă din oraş. Pentru deţinuţi. Apoi, din când în când, mai lua un volum vorbit de părintele Cleopa Ilie, şi îl ducea, şontâc, şontâc, la penitenciar. Nimeni nu poate face din lumea pe care trăim o lume mai bună. Nici măcar Dumnezeu. Dar cineva poate: un cuvânt bun.Cât timp am irosit până acum, se gândea omul. Cât costă un  volum din Ne vorbeşte părintele Cleopa? 4 pâini. Cât costă un kilogram de mere? 2 pâini. Cât costă 1 pachet de ceai? 2 pâini. Cât costă 1 kilogram de cartofi? 1 pâine. Cât costă 3 suluri de hârtie igienică? 1 pâine. Cât costă un litru de benzină? 4 pâini. Cât costă cel mai ieftin bilet la jocul de noroc 6 din 49?  3 pâini.

Fiecare preţ, cu dreptatea lui, a gândit omul. Şi o carte al unui  Ion Creanga al raiului acestei lumi  valorează întocmai 2 kilograme de mere, sau 2 pachete de ceai, sau 4 kilograme de cartofi, sau 12 suluri de hârtie igienică, sau un litru de benzină, sau un bilet la 6 din 49 plus o pâine.

Cât e de scump  pentru posibilităţile unui om de pe pământ. Iar  dacă volumul nu este nici citit, nici cumpănit, nici preţuit, nici păstrat spre luare aminte şi recitire  când ale vieţii te fură,  pe cât de scump este, pe atât este de neputincios, şi el, în faţa puterii unui singur om.

Şi omul a închis ochii. Când i-a deschis, era cu 36 de ani în urmă, pe  bloc. În întuneric, vedea ochii de sidef ai fetei, sclipind de fericire. Şi el ar fi trebuit să ştie, încă de atunci, tot ce vorbea de o viaţă, părintele Cleopa Ilie. Dar nu citise. Dacă ar fi citit, ar fi ştiut cum să facă, după puterile lui, lumea, rai.

Nu e nici acum prea târziu, îşi spunea omul. Şi la câteva zeci  de mii de pagini şi sute de dosare, noi specializări, noi coduri, şi noi provocări asumate de  fata de odinioară,  el mai cumpăra câte o carte din Ne vorbeşte părintele Cleopa Ilie. Şi o ducea la penitenciar.

Veşnicia este lungă, gândea el. Până la urmă, învăţăm toţi cum s-o facem Rai…

8 aprilie 2013

 

Lasă un răspuns