Editorial: Întâia poveste a recunoştintei

Întâia poveste a recunoştintei

 de Liviu Florian Jianu

A fost odată un om bun.

Într-o seară, întorcându-se acasă, de la slujbă, zări pe stradă un om negru de murdărie pe faţă, pe haine, şi pe mâini, care scotocea într-o ladă de gunoi.

Era toamnă târzie, seara era friguroasă, şi omul străzii tremura de  frig şi de foame.

De milă, omul cel bun i-ar fi dat ceva în dar, dar se gândi: cine ştie ce îi dau eu, şi ce doreşte el, sărmanul?! Aşa că l-a întrebat:

–           Ce vă doriţi?

–          O baie bună, o masa bună, un vin bun, şi un pat cald şi curat!  A răspuns omul.

Omul cel bun s-a înduioşat, şi l-a poftit pe omul cel negru să îi fie oaspete.

 

Ajungând acasă, soţia a pregătit cerşetorului baia, şi acesta s-a dezbrăcat de hainele cele rufoase, a intrat în apa caldă, şi a început să se spele, cu încântare.

În timp ce omul făcea baie, soţia omului cel bun i-a curăţat toate hainele cele murdare, le-a spălat, le-a călcat, iar omul cel bun i-a luat măsura hainelor, şi i-a găsit în dulapul lui 2 cămăşi, un pulover, şi o şubă groasă, pe care i le-a pus pe un scaun, lângă hainele cele spălate şi călcate, care sclipeau acum de curăţenie…

Omul a ieşit din baie, s-a îmbrăcat,  şi omul cel bun i-a pus un ştergar în jurul gâtului, şi i-a tăiat cu grijă, cu foarfeca, părul şi barba.

Soţia omului cel bun a întins  masa în sufragerie,  şi a pus pe masă cele mai bune bucate şi băuturi pe care le aveau în casă.

S-au aşezat cu toţii la masă, şi în timp ce ospătau, omul cel bun şi soţia lui îl priveau pe bietul om şi cu bucurie, pentru că îi înseninaseră o zi din viaţa amărâtă, şi cu întristare, pentru că îi alinaseră, după puterile lor,  o singură zi, doar.

Când cerşetorul a terminat, omul şi soţia lui au strâns masa, i-au întins patul din sufragerie, i-au lăsat o pijama pe pat,  şi au ieşit bucuroşi,  să îl lase să se odihnească în aşternutul de dantelă.

A doua zi, omul cel bun şi soţia s-au trezit, dar nu l-au deşteptat pe cerşetor: au aşteptat ca acesta să guste somnul odihnitor al zorilor. Au tot aşteptat, dar din sufragerie nu se auzea niciun zgomot. Păşind în vârful picioarelor, au bătut sfioşi la uşă. Niciun răspuns. Îngrijoraţi, au intrat înăuntru Patul era gol. Cerşetorul nu era nicăieri.  Sertarul vitrinei sufrageriei în care îşi păstrau economiile de o viaţă, era deschis.

Pe masă  era un bilet, pe care scria mare, cu litere grosolane:

“Eu vam luat bani fraierilor sa ziceti mersi ca vam lasat in viata.”

 

Nimeni nu ştie dacă de atunci încolo, omul cel  bun a mai poftit, vreodată, un om necăjit, să îi fie oaspete.

1 aprilie 2013

 

O părere la “Editorial: Întâia poveste a recunoştintei

  1. Eu vreau sa cred cu tarie, ca acest caz este o exceptie de la regula (chiar daca practica a dovedit contrariul). Se spune ca milostenia pentru un om sarman are putere de rasplata mult mai mare decat pentru unul avut.
    Morala e ca-n povestioarele lui Esop, cu talc.

Lasă un răspuns