Editorial. A DOUA POVESTE A RECUNOŞTINŢEI, de Liviu Florian Jianu

A DOUA POVESTE A RECUNOŞTINŢEI

 de Liviu Florian Jianu

A fost odată o frunză mică, şi neştiutoare, care a crescut într-un copac.

Copacul era bătut de multe vânturi. Ba de la răsărit, ba de la apus. Ba de la miazăzi, ba de la miazănoapte. Dar a avut grijă de frunză ca de lumina ochilor lui. A învăţat-o să citească, să scrie, să viseze, să studieze, să cânte, să se joace, să iubească, să spere, să lucreze, şi să ajungă o frunză mare şi înţeleaptă, care să ajute şi frunzele mari, şi frunzele mici, şi copacii, şi aerul, şi oamenii…

Frunza a crescut încet, încet, plină de bucurie, gustând din toate cele îngăduite de copac. Şi chiar din cele neîngăduite.

Într-o bună zi, o furtună neasemuită s-a abătut din toate direcţiile asupra copacului. Şi oricât de mult a încercat el să ţină frunzele laolaltă, cele mai învăţate dintre ele, cele în stare să ia vânturile în piept, s-au deprins de ramurile copacului, şi s-au risipit prin lume.

Aşa a făcut şi frunza. Eu de ce să nu mă bucur de tot ce îmi pot da copaci mult mai înalţi, mai drepţi, mai buni, mai înţelepţi, din lume? Şi-a spus frunza. S-a desprins – cu o strângere de inimă – de pe ram, şi a plecat în călătoria ei, poposind în ramurile altui copac, unde a lucrat şi mai mult, a învăţat şi mai mult, a avut frunzuliţele ei, şi le-a crescut cum a ştiut ea mai bine, învăţându-le să citească, să scrie, să viseze, să studieze, să se joace, să iubească, să spere, şi să ajungă frunze mari, cât mai mari, la care lumea să se uite cu respect, şi admiraţie, pentru realizările lor.

La sfârşit de săptămână, frunza petrecea în călătorii la munte, la mare, în copaci în care să se simtă cât mai bine.

În concedii, frunza călătorea pe glob, şi se bucura de privelişti, de întâlnirea cu frunze nemaivăzute, sau de copaci despre care citise numai, fără să spere vreodată să îi atingă.

Din când în când, îi era atât de dor de copacul din care plecase, de locul de unde plecase, încât lacrima. Îşi aducea aminte de copilăria ei, de bătrânul copac, de frunzele cu care crescuse, învăţase, şi lucrase. Ba chiar punea, ades, amintiri pe hârtie, cu cât mai multe, cu cât mai des îşi vizita bătrânul copac. Când se întâlnea în copacul din care a plecat cu colegele ei de odinioară, se bucurau atât de mult, încât vorbeau, cântau, dansau, beau şi mâncau. Apoi  frunza pleca în copacii ei cei înalţi, cu amintiri de neuitat.

Oare de ce copacul în care m-am născut o duce atât de rău? Se întreba frunza. Şi nu înţelegea de loc de ce.  Cu cât lucra tot mai mult, în copacii cei înalţi, înţelepţi, şi buni, în care plecase, cu cât călătorea tot mai mult prin lume, cu cât îşi  amintea tot mai multe, frunza îşi iubea tot mai mult copacul. Îl iubea, şi se mira cum un copac atât de iubit poate să o ducă din ce în ce mai rău. Copacul din care am plecat este împărăţia fericirii care nu are sfârşit! Scria şi spunea frunza. Cum de nu văd frunzele din el, împărăţia fericii, în care trăiesc?

Copacul creştea alte frunze mici şi neştiutoare.  Vânturile îl băteau ba de la apus, ba de la răsărit. Ba de la miazăzi, ba de la miazănoapte. Dar copacul avea grijă de  frunze ca de lumina ochilor lui.  Le  învăţa să citească, să scrie, să viseze, să studieze, să cânte, să se joace, să iubească, să spere, să lucreze, şi să ajungă frunze tot mai mari şi înţelepte,  care să ajute şi frunzele mari, şi frunzele mici, şi copacii, şi aerul, şi oamenii…

4 aprilie 2013

 

Lasă un răspuns