Ea era mireasa. Proză, de Ion R. Popa

Ea era mireasa

         Trecuseră aproape doi ani de când Paul Enculescu terminase școala de maiștri. Era ultimul termen promis părinților legat de căsătoria sa, pentru care era tot mai presat. Cunoscuse multe fete, dar niciuna nu-i „căzuse la inimă”, cum încerca el să-i explice mamei sale.

         – Până și frate-meu, unchiu-tău Vasile, de a umblat din femeie în femeie, încât credeam că rămâne necăpătuit, uite că i-a sunat ceasu’ și se-nsoară.  A venit de pe unde-a fost la muncă, prin Africa, și a găsit-o pe-a lui tot aci, la noi. Ți-a luat-o înainte, că, după Paști, la Duminica Tomii, are nunta.

         – Lasă, mamă, că a mea mă așteaptă, ca și a lui unchiu Vasile. Dar când și unde o fi găsit-o?

         – Nu știu eu, dar sunt împreună de vreun an, cam de când s-a întors el de prin ale țări. Pe-acolo i-o fi dat Dumnezeu gându-al bun. Tu de ce nu te-ai fi dus la el?

         – Lasă, mamă! Fiecare cu timpul său.

         – Lasă, lasă, da’ până când? Îmbătrânești și fetele bune se mărită, n-o să te aștepte pe tine. Tu o să iei ce rămâne de la alții, ciurucurile…

         În ultimul timp însă, după terminarea programului, mergând mereu la același restaurant, aflat în apropierea șantierului unde el conducea lucrările de construire a unor blocuri, devenise stăpânit de figura blajină, cu ochii săi negri și pătrunzători, a blondei de dincolo de masa de la bar. Ba chiar, la rându-i, a surprins-o când îl… învăluia cu privirea ei caldă, în timp ce-și făcea de lucru la chiuvetă. A crezut că i se pare, dar a hotărât să o țină sub… observație un timp.

            Cei trei colegi familiști, cu care venea de obicei, au observat interesul lui față de fată și l-au provocat:

            – Astăzi mergem tot la blonda sau schimbăm? a întrebat Gorină, făcându-le semn cu ochiul celorlalți și lui Paul studiindu-i reacția pe sub sprâncene.

         Paul a tresărit, dar i-a venit în ajutor Dinu:

         – Ce-ți veni? Mergem tot aici, că este mai aproape și, ai văzut, Luiza ne servește imediat.

         – Voi ce părere aveți? s-a adresat Paul celorlalți.

         – Tot aci e mai bine. Este a doua săptămână de când venim, dar eu, de luni, nu mai merg, vă las. Mi-am neglijat familia.

         – Ei lasă! Te-au luat la zor? l-a provocat Gorină.

         – Nu e vorba de-asta. Deși mi-a zis mama – nevasta cred că nu a avut curaj, dar sunt convins că se sfătuiseră înainte – că am luat-o „de căpătâi cu cârciuma; ce e aia să vin în fiecare zi noaptea acasă, în loc să mai vorbesc cu copilul, că n-o să mă mai cunoască…”, și altele de-ale femeilor.

         – Or avea dreptate și ele. Nu zic rău. Noi oricum avem program de lucru lung, dacă mai întârziem și pe-aici, ajungem noaptea acasă, și-a dat seama Paul. Și-apoi, băutura după ce ți-a intrat în sânge te îndeamnă să te ții de ea, a mai adăugat el după un timp de gândire.

            – Doar nu bem până cădem sub masă. După o zi de muncă, o halbă-două cad bine, te ajută să-ți revii, a considerat Dinu.

         – Chiar dacă ar fi cum spui tu, asta poți să o faci la fel de bine în familie, acasă, a intervenit Paul.

         – Da, dar acolo n-o mai ai în față pe blondină și nu știu dacă berea mai e la fel de bună când în jurul tău și-ar face de lucru … soacra sau chiar nevasta, care ți-ar număra paharele și s-ar minuna: „O, le, le! Cât ai putut să bei!”, i-a distrat Gorină.

         – Poți să ai în față mama, tata, nevasta, cu care să ciocnești un pahar, a gândit și a grăit ca un bun familist Mitel.

         – Paule, tu poți să faci altceva, ca să te simți bine, că doar nu ești în situația noastră, nu ai nevastă: O iei pe Luiza acasă, a atacat Gorină, dându-și seama că se depărtaseră de la scopul propus.

         Au izbucnit toți în râs și, în timp ce Paul se fâstâcise, și-au aruncat privirea spre barmaniță: Luiza își făcea de lucru cu privirea în chiuvetă, dar era plină de voioșie.

         – Hai, mă Paule, că doar suntem prieteni, când venim la nuntă? Am observat ce priviri schimbați între voi și cum i se descrețește fruntea când te vede, de zici că noi nici nu existăm.

         – Fii serios cu vorba aia, Gorină! Se supără fata. Eu nici nu am stat de vorbă cu ea în doi, și tu-mi spui de căsătorie? a protestat Paul.

         – Noi îți înlesnim asta, că altfel tu nu cred că ai curaj. În seara asta vom sta până aproape de sfârșitul programului, atunci plecăm și tu rămâi cu ea. Poate o conduci acasă, i-a dat o idee Gorină.

         – Poate, dacă n-o fi altul programat mai dinainte să o aștepte, a fost prevăzător Paul.

         – Dacă e așa, te retragi sau ne chemi în ajutor, a insistat Gorină.

         – În nici un caz nu o să mă bat cu altul pentru o fată pe care încă nici nu o cunosc decât din vedere, nu a fost de acord Paul.

         – Eu cred că nici nu e cazul. Nu e din alea. Este fată necăjită și serioasă, ți-o spun eu, a insistat Gorină.

         A rămas ca ei să mijlocească întâlnirea. Așa că, pentru a avea ce face până la ora închiderii, au mai luat un rând, pe care l-a oferit bucuros Paul. Luiza i-a servit voioasă, dar „se înroșise mai ceva decât steagul partidului”, după cum a glumit în șoaptă Dinu.

         În timp ce discutau despre meciul de fotbal al echipei locale ce urma să aibă loc a doua zi, doi indivizi, în drum spre ieșire, i-au adresat propuneri indecente, dar ea a fost fermă: „Vedeți-vă de drumul vostru!”. Apoi, Paul a rămas singur.

         A venit ora închiderii. Luiza a ieșit la mese pentru a strânge halbele. Când a ajuns la Paul, acesta s-a ridicat, și-a împins scaunul sub masă cum făcea de obicei la plecare, și, între timp, i s-a adresat cuviincios:

         – Dacă nu te superi, aș vrea să stăm puțin de vorbă.

         – Spune! S-a oprit ea din lucru țintuindu-l cu privirea sa pătrunzătoare.

         Intimidat, Paul a îndrăznit totuși:

         – Ar fi mai multe de spus; te aștept afară până când vei termina.

         – Bine! a încuviințat Luiza și a reluat lucrul, mai cu grabă parcă.

         Paul nu spusese colegilor, dar luase din timp un mărțișor pe care să-l ofere Luizei. Ajuns afară, l-a scos cu grijă, l-a aranjat la lumina vitrinei de alături în timp ce se gândea dacă e bine să înceapă cu înmânarea acestuia sau să-l lase pentru mai la urmă.

         Gândurile i-au fost alungate de apariția Luizei. Purta un pardesiu grena, un fular alb, ca și căciula de sub care ieșeau câteva bucle de păr blond.

         – Aici erai? a părut ea surprinsă.

         – Da, mă ferii de întunericul acela, a motivat el indicând cu mâna o zonă întunecoasă, în timp ce uitase de mărțișor.

         – A, uite ce mărțișor frumos! E pentru sora ta?

         – Nu am soră. Este pentru tine! și a întins mâna către ea, dar Luisa a îndreptat către el umărul, privindu-și reverul.

         – De când lucrezi la localul acesta? a rupt el tăcerea ce se instalase în timp ce îi prindea mărțișorul pe rever, după care au plecat împreună și au intrat în acea zona de întuneric, determinată de suspendarea iluminatului stradal.

          Deasupra lor se întindea însă imensa cupolă înstelată pe care își făcea apariția discret, dintre coroanele plopilor, crăiasa nopților, parcă plutind peste mireasma primăverii,.

         – De aproape un an, de când a plecat mama…

         – Unde s-a dus?

         – Nu știu, ne-a părăsit, a plecat…

         – Și locuiești numai cu tatăl?

         – Tată nu am. A murit într-un accident de muncă. Mai am un frate mai mic, e la școala generală.

         – Cum s-ar spune, tu ești cap de familie…

         – Da! a spus ea oftând, cu capul plecat.

         – Ce școală ai făcut?

         – Nu am terminat-o. Eram în ultimul an la liceul economic când a dispărut mama. A trebuit să mă angajez, fiindcă mătușa care avea grijă de noi, când am pierdut bursa, a zis că nu mai poate continua, că are și ea greutăți… și că ar trebui ori să mă mărit, ori să mă angajez. Mi-a dat exemplu o vecină a sa care umblă încărcată de bijuterii de aur…, deși toată lumea știe că este încurcată cu un arab.

         – Așa, vasăzică. Te împingea în brațele străinilor.

         – Da, fiindcă așa e și vară-mea, Mia, fiica ei.

         – Tu de ce nu ai acceptat?

         – Cred că glumești, i-a aruncat ea o privire tăioasă.

         – Nu glumesc. Pentru multe fete e calea cea mai simplă de a se realiza, de a scăpa de muncă, de a ieși în lume…

         – Pentru cât timp? Până când ajung abandonate pe drumuri sau duse nu știu unde ca să fie vândute pe o cămilă sau pe mai știu eu ce, după cum vorbește lumea… Dar, la toamnă, mă voi înscrie la seral și voi continua liceul. Poate la altul, dacă la cel economic nu se poate, a mai adăugat ea dusă pe gânduri.

         – Crezi că asta te-ar împiedica să ne mai întâlnim? a crezut el că ar vrea să spună ea mai pe ocolite.

         – Nu și nici eu nu am spus așa ceva. Eu nu am pe cineva cu care să mă sfătuiesc…, iar frate-meu e prea mic ca să înțeleagă multe lucruri.

         – Mă bucur de răspunsul tău! și a încercat să o prindă de mână, dar Luiza s-a ferit:

         – Uite, eu o iau pe-aici, pe străduța asta la dreapta, ca să ies mai repede la stația mașinii care merge la combinat. Când vrei să ne mai întâlnim, știi unde mă găsești…, și a și plecat de lângă el.

*     *

         Paul i-a urmărit silueta în razele de lună, în timp ce respirația-i tot mai grăbită, fiorii care puseseră stăpânire pe întregu-i trup și aerul răcoros și înmiresmat al primăverii care îi mângâia fruntea transpirată îl făceau să trăiască o stare de satisfacție pe care n-o mai cunoscuse. Își descheiase fulgarinul și haina  la piept, înainta agale, dar cu pas ferm, păstrând în memorie imaginea ei cu trupu-i zvelt și chipul angelic. „Și totuși, nu este chiar o copilă. Gândește matur, nu s-a lăsat pradă unor sfaturi rău intenționate și pare destul de îndrăzneață. Trebuie să recunosc, mi-a luat-o înainte. Eu nu aș fi avut curajul ei. Vorba mamei: <<Fetele din ziua de astăzi!>>

         Deși a doua zi era duminică, pe șantier se lucra. Așa venise dispoziție „de sus”, pentru a fi recuperate rămânerile în urmă cauzate de întreruperea curentului electric din timpul săptămânii.

         Colegii așteptau cu nerăbdare întâlnirea. După distribuirea sarcinilor de muncă pe ziua respectivă precedate de comentarea meciului de după amiază, cei trei prieteni au venit la Paul:

         – Cum a fost? Nu te văd zgâriat. Sau, poate, doar te-a pălmuit?  a încercat să-l provoace Gorină.

         – În nici un caz! a zâmbit Paul. Dar o să vorbim pe larg după program, și i-a expediat pe toți la lucru.

          În preajmă apăruse inginerul care le-a și comunicat:

         – Eu voi merge acum pe la celelalte formații de lucru și am să revin la ora 12, când vreau să găsesc pe toți șefii de formații aici, la voi. Trebuie să vă transmit concluziile direcțiunii despre disciplina muncii în legătură cu macaraua care a căzut, după care a plecat.

         Nu au început bine lucrul, inginerul nu ajunsese prea departe când a fost întrerupt curentul.

         – Măi, parcă am fi pe șantierul meșterului Manole, cineva nu ne lasă să terminăm, aș zice că intenționat, s-a plâns Mitel.

         – Eu nu știu, mi-e greu să înțeleg de ce ne cheamă duminica la muncă, dacă nu e curent. Pe timpul săptămânii, aș înțelege că sunt consumatori prea mulți. Dar astăzi, de ce se mai întrerupe? nu se împăca Dinu cu ideea.

         – De unde știi că nu ar fi consumatori mulți și astăzi? Crezi că doar noi lucrăm duminica? a mers cu gândul mai departe Mitel.

         – Măcar de-ar mai fi ținut puțin curentul, apucau să deschidă la restaurant, ne făceam de lucru acolo; așa, stăm degeaba, regreta Dinu cu privirea pe ceas.

         – Abia trecu de ora 9, mai e un ceas până deschide, și-a privit și Mitel ceasul.

         – Dacă inginerul mai zăbovea puțin, ne-ar fi transmis acum instructajul despre care vorbea, se gândea Paul Enculescu.

         – Ce instructaj? nu-și dădea seama Dinu.

         – Noi reguli de protecția muncii care au apărut după răsturnarea acelei macarale, l-a lămurit Paul.

         – Aia a căzut fiindcă nu a fost asigurată. S-a întrerupt curentul, omul a crezut că a oprit-o, dar nu avea de unde să știe că intră sau nu mai intră curent și a coborât liniștit, că doar nu era să doarmă în ea.

         – Cum, necum, bietul om a pățit-o, e considerat vinovat, îi părea rău lui Mitel.

         În timp ce discutau, a venit curentul.

         – Ce facem, reluăm lucrul sau mai așteptăm? Poate se întrerupe iar, rămăsese sceptic Dinu.

         – Nu cred că se mai oprește, l-a contrazis maistrul.

         – Ia uite-ai dracului, doar ne încurcară socotelile. Când să deschidă restaurantul, porniră și curentul, era tot impacientat Dinu.

         Urmând o după-amiază cu meci, la ora 12 au încetat activitatea. De fapt, a venit și inginerul, care, timp de câteva minute, le-a transmis noul instructaj. Au semnat procesul-verbal, au primit fișele care urmau să fie completate săptămâna următoare și au plecat. S-au oprit în parc, la „Debarcader”. De data asta, erau 12 persoane, dar ei s-au așezat în formația cunoscută, toți patru la aceeași masă.

         După primul rând de halbe, în timpul căruia au comentat noile instrucțiuni, l-au provocat pe Paul.

         – Paule, te văd cam retras. Ai rămas cu gândul la… ziua de ieri? Ia spune, cum a fost? a întrebat Gorină după ce s-au oprit din hazul stârnit.

         – Totul a mers foarte bine. A avut dreptate nu știu cine dintre voi care a zis că e fată necăjită și muncește mult.

         – Zăuuu? Dar de ce? a devenit curios Dinu.

         – Nu are părinți. Tatăl i-a murit, mama i-a părăsit; au rămas ea și frate-său, mai mic decât ea. Ea a întrerupt școala pentru a-și întreține familia. Mătușa ei nu a vrut să-i mai ajute, o trimitea la studenții străini.

         – Crezi c-ar fi fost singura în situația asta? Cică săptămâna trecută ar fi scos miliția vreo patru din căminul lor, aflase Mitel.

         – Uite că ea a refuzat. A preferat să întrerupă liceul și să se angajeze, pentru a se putea întreține și a-și ajuta fratele.

         – Ți-am spus eu că e fată necăjită și serioasă? Trebuie să dai o bere pe chestia asta, și-a arogat merite Gorină, care, ce-i drept, era cel mai învârstă dintre ei și cam șeful grupului, dar numai în afara șantierului, căci înăuntru rămânea doar omul de încredere al maistrului.

         – Nu știu cum să fac pentru a mă apropia mai mult de ea. Aș avea o ocazie, anume s-o invit la nunta lui unchiu-meu. Voi ce credeți? M-ar refuza?

         Ceilalți s-au privit reciproc, iar Paul la toți, așteptând un răspuns.

         – Eu știu?! s-a exprimat Gorină.

         – Dar ce unchi ai tu de face nuntă? s-a mirat Mitel.

         – Fratele mamei. Rămăsese neînsurat. A fost la muncă prin Libia și Maroc, iar când a venit a găsit-o pe una fără nici un Dumnezeu și n-a mai scăpat de ea, i-a lămurit Paul.

         – Și mai face nuntă? Asta-i trebuia? nu se împăca Gorină cu ideea.

         – El, dacă n-a mai fost însurat, cred că are plăcerea asta, dar ea? Cred că e și mai bătrână decât el. Spune că e venită din Pașcani, unde ar fi lucrat la fabrica de perdele. Dar nu e chiar o nuntă. Merg decât la sfat, apoi la o petrecere cu prietenii la restaurant, a prezentat Paul situația.

         – Asta mai treacă-meargă, dar nu să-i mai pui unei așa mirese… pirostriile și sovonul sau, poate, o fi vrut și lămâiță. În legătură cu Luiza, îi explici fetei cum e situația și cred că ar merge, de ce nu… Ar cunoaște-o ai tăi, i-ar cunoaște și ea pe ei. Dar ție îți convine ca ea să afle toate astea despre familia ta? a întors Gorină întrebarea.

         – De ce nu? Ăsta-s eu, ăștia-s ei! Nu am nimic de ascuns.

*     *     *

         Paul a fost singur la starea civilă, împreună cu Luiza a mers doar la restaurant. Pentru ea, era prima dată când participa la un asemenea eveniment la brațul unui bărbat, cu care întrevedea întemeierea unei căsnicii. Așa că acordase toată atenția pregătirii în vederea prezentării onorabile. Luase rochii mai vechi ale ei, ale mamei, le îmbinase, le transformase și cea rezultată cădea ca turnată pe trupul ei mlădios.

         El venise cu un costum bleumarin care îi cădea bine, dar era purtat cam neglijent; se vedea că nu este obișnuit să poarte cămașă apretată, costum și cravată. Dar amândoi formau o pereche care a atras toate privirile. Și-au ocupat locul la masă și au ascultat muzica, între timp schimbând păreri. Au gustat din cele găsite acolo, iar un ospătar le-a adus apă minerală, apoi votcă, urmată de bere. Nu a trecut mult și au venit și primele gustări

         În acordurile orchestrei, au apărut și… tinerii căsătoriți împreună cu nașii. Întârziaseră la fotograf.

         Așa cum se cădea, Luiza nu a dovedit prea mare curiozitate de a vedea aceste momente, mai ales că în dreptul lor se afla un stâlp de susținere a plafonului și mai erau și cu spatele spre largul sălii. Și-apoi, aștepta momentul când vor ieși la joc.

         După gustări, mirele și mireasa, urmați de nași, și-au luat paharele și au trecut pe la mese închinând cu mesenii și urându-le bun-venit și petrecere frumoasă, primind în schimb urările cuvenite din partea acestora.

         Când au ajuns la Paul și Luiza, mireasa a scăpat paharul și a dat pe spate căzând în brațele nașului, iar Luiza a leșinat. Mireasa și-a revenit îndată, dar Luiza a fost luată cu salvarea.

         La „Urgență” și-a revenit. A aruncat o privire plină de ură către Paul, care o tot întreba: „Ce s-a întâmplat? Ce-ai pățit?”

         – Spune-mi cine este acest mire? a întrebat ea.

         – Fratele mamei, unchiul meu, cum ți-am mai spus! s-a mirat el întrebător.

         – Cu ce se ocupă?

         – E zidar-faianțar.

         – Unde?

         – Acum nu știu, dar a fost prin țările africane; se laudă că a venit cu bani mulți și aur.

         – Pentru ăsta ne-a părăsit mama, el a ademenit-o. S-a dat străin…

         – Acum unde este mama ta?

         – Ea e mireasa…, și a început să plângă nervos, în hohote.

         A fost rândul lui Paul să primească îngrijiri medicale.

Lasă un răspuns