Dr Adriana Mihaela Macsut: N. N. Negulescu, Oglinda misterelor (Recenzie de carte)

descărcare

Pasionat de metafizică şi filosofia religiei, poetul N. N. Negulescu tratează în cartea Oglinda misterelor (Editura Betta, Bucureşti, 2014) problema fascinantă dar extrem de dificilă  a logos-ului religios. Poeziile sunt traduse în italiană de Luca Cioplla  iar prefata, postfaţa şi textul pe coperta IV aparţin Elenei Petrescu. Versiunea poetică în limba germană este întocmită de Astrid Tatar, supervizată de Christa Muller ce realizează şi traducerea pentru prefaţă şi postfată, iar traducerea pentru textul de pe coperta IV este făcută de Clothilde Capet.

Este inspirată coperta suprarealistă a volumului ce aparţine lui Cezar Augustin Negulescu şi Alexandru Petrea. Prefaţa este semnată de Adrian Botez, iar postfaţa este scrisă de Eliza Roha. În prefaţa intitulată Antologia iniţiatului optimist, Adrian Botez, scrie despre portretul unui poet pasionat de eternul şi fascinantul miraj religios: ,, Avem în față poemele unui inițiat, care poartă numele de NICOLAE

  1. NEGULESCU – poeme strânse într-un florilegiu cu adevărat regal – antologia de față” (p. 5). Poetul mărturiseşte că scrie pentru că este devorat de dorul de eternitate, iar inspiraţia îi vine de la dragostea pentru Dumenzeu.

 

,, De ce scriu? Din dorul de Eternitate şi tot zidesc din cuvinte o Biserică , la altarul       căreia, Îl Slăvesc pe Dumnezeul meu” (Adrian Botez, ,,Interviu cu N. Negulescu”, în   CONTRATAC, Anul XIII, nr. 29, noiembrie 2012).

 

La rândul ei, Eliza, autorul postfeţei, arată că a citit şi a meditat  la tema metafizică a acestui volum: ,, Am citit şi recitit ANTOLOGIA metafizicianului rafinat N.N.Negulescu, pentru a ne intra în suflet şi în minte”  (p. 297) deoarece versurille se constituie a fi învăluite în aur.

,,Fiecare poemă este o picătură de aur topit, o picătură de diamante scânteietor, o picătură          de lumină stelară, o picătură de mister nocturn, alai nuntesc ce ne-a deschis, ca         oricărui            cititor, porțile Universului în care hohotesc, dansează şi sărbătoresc miliardele de            vise ale

celor care au fost, sunt şi vor fi, prinzându-şi mâinile într-o             horă a nesfârşirii, astfel că     starea pe care o încercăm este inexprimabilă” (p. 297)

 

Lucrarea are trei parți cu titluri sugestive, adevărate metafore:

  • I. HEPTAGRAMA ÎNSTELĂRII;
  • II. CRUCEA SHEPIROTHICĂ;
  • III. ZBORUL ÎNFLĂCĂRAT.

Prima parte, HEPTAGRAMA ÎNSTELĂRII, vorbeşte despre teme mereu actuale precum început, sărăcie, veşnicie, viitor, curgerea timpului, suflet, iubire sau cunoaştere.

În poezia care deschide volumul intitulată TEMELIE A PUTERII ÎNCEPUTURILOR, poetul este într-o dilemă existenţială şi se întreabă ce este el în viaţa timpului şi raportat la temelia puterii începutului.

 

,,Mă întreabă cugetătorii: “ce eşti tu în viața timpului?”/ Eu caut în mine/ tăcându-mi       tăcerea/ naşterii dintr-înşii. (…) Marii Ierarhii/ îmi devin sferă a sunetului, / îmi devin         sferă a culorilor,/ îmi devin temelie/ a puterii începuturilor” (p. 63)

 

În vremea consumistă actuală omul a devenit o marfă şi mulţi cred că bogăţia aduce fericire. Pornind de la constituţia fericirii din Predica de pe Munte (Matei 5, 1-48), poetul vorbeşte despre ,,imperiul bogatei sărăcii” (p. 66) care i-a dăruit cunoaşterea transcendentă: ,,necuprinderea;/ lumina în care se înrourează planetele,/ matca lumii pământene/ unde se topesc/ mările viului” (p. 66).

Contemplarea veşniciei divine îl călăuzeşte pe poet spre stele: ,,Un cuib de stele/ era fruntea/ sub care visam/ din vremi bătrâne/ la viața zeilor” (p. 78).

Într-o lume care se mişcă accelerat spre un viitor neprevăzut, este firească aplecarea poetului spre o lumea de mâine. Totuşi  durerea lumii nu poate fi alinată aici pe pământ, iar atunci poetul sensibil apealeză la zborul purificator: ,, Vedeți voi/ fii ai firii: / trebuie să zbor/ cu aripi de linişti/ deasupra durerilor pământului” (p.81).

Poetul este conştient că nu poate opri curgerea inevitabilă a timplui, iar atunci face o meditaţie metafizică pe această temă extrem de dramatică pentru viaţa umană: ,,Am timpul hrănit din carnea zăpezii/ cu picioarele lui de lumini/ ce-au aurit pământul./ El are fiice nopți/ el are fiice zile,/ încărcate de linişti/ încărcate de tristeți” (p. 84). Bieneînţeles că într-o meditaţie fizică nu putea lipsi dialogul cu sufletul, cu care poetul vorbeşte despre lacrimi şi tristeţe: ,, Spune-mi:

ce îmi bate-n/ cuie/ lacrima pe unde/ suie/ inelele bradului” (p. 93).

Într-o antologie de poezie nu putea lipsi tema iubirii care trancende fiinţa umană, este vorba bineînţeles de dragostea divină: ,,Eu iubesc/ piramida fântânii/ sunetului/ prin care ne reflectă / Dumnezeu” (p. 102).

Pentru a avea acces la ispiraţie poetul are nevoie de logosul divin, iar atunci el caută cunoaşterea aflată ,, Templul/ măreției cuvintelor/ înafara timpului/ înafara temeliei/ materiei” (p. 108). Poetul este conştient că doar cunoaşterea divină este infinită: ,,De-aş mai şti că umbra veacului/ pe care merg/ izvorăşte din munții/ arşi în ascuns/ sub zvâcnirile/ de copite/ aruncându-mi înapoi/ urmele” (p. 120).

Partea a doua, CRUCEA SHEPIROTHICĂ, constituie o meditaţie despre filosofia creştină, iar atunci sunt dezbătute teme creştine precum: Dumnezeu Tatăl, creaţia, omul, Cristos, Biblia.

Dumnezeu tatăl este cel care deschide porţile lumii: ,,Ochii înțelepciunii/ deschid porțile” (p. 147). El este cel care crează lumea din  nimic şi care face din om o culme a creaţiei sale: ,,`Amin, Amin, zic vouă!- copii planetar`/ Dintre marile vieți/ una e/ puntea curcubeului –/ şi vă aduc/ lumina ei nedezvelită “ (p. 147).

Poetul nu uită că omul creat de Dunezeu este limitat şi că Dumnezeu Creatorul este nelimitat. Aşadar eul uman este limitat, iar atunci poetul înalţă o rugă către Creator: ,, Aripile, mi se fac mâini, Doamne/ după înălțarea visului –/şi zidesc pe ele/ din Focul Globului Imperial/ Biserica Caldeeană,/ şi Biserica Celtică,/ să le oglindesc/ în oglinda splendorii/ Noului Ierusalim” (p. 160).

Asemeni apostolilor din Noul Testament, poetul împărtăşeşte cititorilor vestea cea bună a Evangheliei (euvanghelion= veste bună, din greceşte).  Evanghelia are ca fundament kerigma creştină (kerigma = credinţă, din greceşte), adică: patima, moartea şi învierea lui Cristos pentru izvăvirea de păcat a întregii omeniri. Poetul retrăieşte durerea lui Isus Cristos pe Gologota: ,,Era în genunchii/ stâncilor/ o tânguire/ a meteorilor/ de ni se făcea/ viscol în auz/ pe fața speriată/ a Golgotei” (p. 165). Durerea îndurată de Isus Cristos pe cruce face ca sufletul poetului să fie contopit cu Evanghelia: ,,Unii zic că-mi zugrăvesc/ într-o Evanghelie sufletul;/ alții văd că-mi topesc/ razele viselor/ în cuptorul săpat/ sub pereții lacrimei” (p. 174).

Biblia este o scrisoare adresată de Dumnezeu Creatorul către credincioşii din toate timpurile. Pentru poet Cuvântului lui Dumnezeu este o primăvară care îi înseninează viaţa: ,,De-a dreapta,/ sărutu-mi flămânzit/ aprinde copacii/ pentru un rai primitor/ Doamne,/ este primăvară biblică!/ şi embrionii îngerilor/ luminoşi/ îmi vor sălăşlui inima” (p. 204).

Partea a treia, ZBORUL ÎNFLĂCĂRAT, pledează pentru frumuseţea zborului spiritual contemplate de ochii poetului. Sunt aici tratate teme precum adevăr, transcendenţă, vis, dragoste, lumină, spirtualitate, tristețe, univers, călătorie.

Ochii poetului contemplă lumina transcendentă: ,,Ascultați-mi ochii/ în care trăiesc/ ca o adiere/ desenată de razele/ absolutului din lucruri” (p. 233), iar cititorii sunt chemaţi să facă împreună cu poetul o călătorie spirituală spre izvorul universului: ,,N-ați îndura să vă spun/ mai luminat/ cum trec amintitor/ picături sonore/ prin ecoul ecourilor/ când creşte de dincolo/ de întâia coroană/ aura totului/ izvorând universuri” (p. 233).

Omul caută neîncetat adevărul. Inspirat de Psalmii Tretelor (119-133) rostiţi de credincioşii din Vechiul Testament în pelerinaj la Templul de la Ierusalim, poetul ,,trezit în adevăr”  (p. 239) priveşte spre cerul lui Dumnezeu, deţinătorul Adevărului Suprem: ,, Mă uit la mine/ prin Luna/ dintre sprâncene/ care face-n Ceruri/ semne… / Ah, cum ne mai/ oglindim/ ea în eu şi-n noi/ sublime” (p. 239).

Poetul domiciliat în ,,casa poemului” (p. 245), ascultă cântecul serafic ,,fecioarei pasăre” (p. 245), iar apoi scrie despre visul focului  dragostei eterne: ,,Mută-mi casa poemului/ în Cerul Mării de Stele/ luminat cu Ochii Tăi/ ca în prima viață/ când m-a auzit cântecul/ fecioarei pasăre/ cu urechea la Pământ/ Mută-mi casa poemului/ că mă coc de dragoste/ scriind un vis etern” (p. 245). Din nefericire strigătul tristețiii ajunge până în lumea viselor: ,,În lumea pământeană/ de tristeți/ a izbucnit în flăcări/ glasul visului/ orbindu-mi aripile” (p. 269).

Poetul este conştient că există ,,Împărăţia luminii” (p. 251) care aparţine lui Dumnezeu, iar pământul devine neîncăpător pentru gândurile transcendente: ,, Pe Pământul adus/ să-şi aleagă credința/ nu am loc/ de triburile gândurilor!/ Doamne,/ cum se mai ciocnesc/ înfrigurate umbrele” (p. 251).

Omul însetat de divinitate caută spiritualitatea, ilustrată de poet printr-o metaforă numită ,,Steaua Oului cosmic/ despletită pe apă” (p.  257).  Acolo în lumea transcendentă poetul îl percepe pe Dumnezeu:  ,,Dumnezeu nu este ascuns/ în fiecare cuvânt zburător/ trăieşte o Lume a Lui/ de tăceri de geneză/ limpede” (p. 266).

Plin de curaj poetul îndraznește să se avânte într-un zbor spiritual prin Calea Lactee: ,,Nu poate îmbătrâni sufletul/ zboară prin flacăra/ fulgului de lumină/ caută-ntr-una/ cu stele până la brâu/ locul naşterii mele/ în Inima Căii Lactee” (p. 260).

Ultima poezie a antologiei, Lacrimi de diamant, vorbește de durerea de la facerea lumii până astăzi, durere care face să izvorască lacrimi de diamante din sufletul sensibil al poetului. Am plans cu degetele/ pe un munte de flăcări;/ cu Inima Cerului am plans/ pe facerea lumii./ O!, şi am plans, am tot plans/ (…)/ până ce fântânile pământului/ plângeau în plângerea mea/ cu lacrimi de diamante” (p. 228).

Lasă un răspuns