DORINA ANTONESCU: O lirică situativă, de Ştefan Vlăduţescu

Dorina Antonescu: O lirică situativă

                                                                                 de Ştefan Vlăduţescu

Ceea ce reuşeşte înainte de toate să realizeze poezia Dorinei Antonescu din volumul „La cosit, printre stele” (Drobeta Turnu-Severin, Editura Stef, 2008) este impunerea unei situaţii poetice cu potenţial reflexiv. Este vorba de un eu dematerializat ce s-a ridicat la cer şi care din această poziţie meditează asupra stelelor, asupra lui Dumnezeu, asupra timpului, asupra morţii etc. Acest câştig în ordinea imaginarului estetic este exploatat ulterior de eul liric în a impregna de poeticitate tot ce se invocă, se evocă ori se consemnează ca existent. Obiectele (fiinţe, lucruri şi fenomene naturale) şi evenimentele (fapte ori întâmplări, gesturi sau acţiuni) atrase în  situaţia poetică dobândesc o conotaţie reflexivă. Aceasta este generată în mare parte de chiar situaţia poetică.

Gestica spiritului liric în raport cu tema abordată poate fi deplasarea, constatarea, observarea etc. De exemplu, în una dintre cele mai valoroase poezii ale volumului, „La cosit, printre stele”, elementele evenimentului ce are loc în situaţia poetică de bază se reţin ca mişcări într-un univers simbolic. După cum ştim de la G. Călinescu („Universul poeziei”), steaua „este semnul curent al haosului originar, al lumilor îndepărtate şi al rezistenţei la beznă”. Înţeles în situaţia poetică şi în iradierea simbolului, poemul dezvoltă o ideatică de mare impact meditativ. Pe cer, stelele se află în dezordine. Fiecare dintre privitori caută să le disciplineze. Cositul printre stele reprezintă o modalitate de a le aranja pe acestea în consonanţă cu trăirile interioare. Un eu poetic dezamăgit îşi îndreaptă privirea spre stele. Prin urmare, o dezamăgire pune ordine în cerul de stele: „Plec la cosit/Între stele/)…)/Plantez cerul doar cu îngeri”.

Un sentiment de singurătate electrocutează materia poetică din poezia „Mereu”: „n-am venit decât/Eu/Şi îngerul meu”.

Pentru a se încadra în situaţia poetică modelatoare, eul liric poate recurge la un limbaj alcătuit fie din „cuvinte personale”, fie din „cuvintele altora”, organizate într-o „gramatică internă”. Pentru a putea alege, se probează toate cuvintele. Testul arată ca inadecvate cuvintele altora. „Cuvintele altora/Mă sufocă/Le simt străine/De gândurile/Mele” („Cuvintele altora”). Inadecvate, ca fiind „sălbatice”, sunt şi cuvintele proprii; singura soluţie o reprezintă invenţia. Cuvintele personale adaptate necesităţilor punerii în lirică a existentului (idei, emoţii, sentimente) sunt cuvinte inventate. Lirica adevărată lucrează în imaginar  şi cu materiale plăsmuite în interiorul demersului creator: „Mereu simt nevoia/Să inventez/Cuvinte…/Cuvinte fără înţeles/Pentru ceilalţi/Cuvinte primare/Sălbatice” („Cuvinte personale”).     Cuvintele sălbatice traduc trăiri speciale ce nu pot accede în formatul slovei comune. Prin semnele sălbatice se aduc în spaţiul ceremonialului liric semnificaţii de neexprimat pe vreo altă cale. Gramatica trăirilor organizează semnele în poezie şi în reflecţie. Fiecărui sentiment îi corespunde o construcţie gramaticală aparte: „De rodeşte,/e substantiv,/De suferă crunt/E verb la gerunziu!” („Gramatică internă”).

Luând în seamă construcţia lirică realizată şi modul în care mişcarea eului liric se integrează în spaţiul imaginar edificat, se poate afirma că Dorina Antonescu este un poet al reflecţiei situative. Destinul său poetic nu are cum să nu fie marcat de cele mai valoroase poeme ale cărţii: „Poem-definiţie”, „Mesaj”, „Eşalonat”, „Cuvintele altora”, „Naşterea poeziei”, „Prizonier”, „Ultima dorinţă”, „Înţelepciune”, „La cosit, printre stele”. Mizăm că acestea pot decide linia poetică pe care se va înscrie în viitor lirica aceasta cultivată, sensibilă şi cu o profundă încărcătură meditativă. Un singur volum înseamnă căutarea unui timbru propriu. Prin îndepărtarea de inflexiunile blagiene şi remodelarea tonului, prin contactarea poeziei de tip T.S. Eliot, Dorina Antonescu poate deveni o voce poetică şi recognoscibilă. Drumul este bun, înaintarea promiţătoare. Viitorul ţine de insistenţa în a fi în poezie.

Lasă un răspuns