Domul invalizilor, de Liviu-Florian Jianu

descărcare
Domul invalizilor
 
Într-o bună zi, un băiețel, pe care îl chema Muc cel mic, a primit, de la fratele lui mai mare, Muc cel Mare, un cadou neașteptat.
          O muzicuță, așa cum Muc cel Mic văzuse odată, și i-a povestit. Dintr-un bazar vestit. Firește, Muc cel Mic nu avea drahme, de buzunar. Tot timpul. Și apoi, el cânta din ce se nimerea. Din frunză. Din pană. Din ce zbura,  în jur. Din ce îi fâlfâia,  pe la nas.
          Așa că mare i-a fost bucuria Micului Muc, când a primit o muzicuță, într-o cutie neagră, frumoasa, pe care nici nu știa să o deschidă. De la fratele său.

Dar – când a început să cânte la ea – pentru că el, la drept vorbind – mai exersase – după ureche – și pe alte fluiere, ba chiar, muzicuțe – deși, nu știu de ce,  orice nouă muzicuță îl atrăgea, parcă voia să aibă toată muzicuțele din lume, doar, doar, vor învăța și oamenii – de la păsări – ceva –  ba, cei care, nu au voce, vor sufla, încet, încet, din ce în ce mai bine, în ele – vreun gând, măcar, altora –  tocmai atunci a observat că muzicuța era falsă.  Totul era minunat la ea. Cutia, laveta de șters, fețele de metal argintiu, miezul, de plastic negru,sunete, gama, inclusiv la capete, dar… pe o notă, nu suna. Bine. Și acea notă, strica… orice melodie ar fi vrut să o cânte. Mai puțin, gama. Poate, nici nu era o notă întreagă. Poate, era un sfert de notă. Poate, o jumătate.
         Ce să fie, l-a întrebat Muc cel Mare, îngrijorat.
         Eu am întâlnit tot felul de muzicuțe. I-a spus Muc cel Mic. Unele,  perfecte, aproape. Ca asta. Și a scos din mânecă o muzicuță aurie, lungă, cu un sunet viu, jucăuș, și minunat. Sau, ca sora ei, mai mică. Cu sunet de clavecin. Mai lentă. Sau, alta, de la răsărit, care, uneori, mergea limpede, și curat, alteori, se întampla ceva.  Nedefinit. Mă împotmoleam. În sunete. Poate,așa era, pe acolo, muzica. Eu o știam, și pe aceea. Era o muzicuță făcută pentru alte  sunete.  
         Dar aceasta?
         Aceasta… Să fie de reparat? Numai un meșter vestit, o poate face să sune clar, și limpede…
 
Și jucăușul Muc   cel Mic, a plecat,. Cu noua lui muzicuță.
Știa, chiar, cum ar putea ajunge, din mână, în pană de pescăruș, în pană de lebădă, la meșteri pricepuți… care erau, odată… De bună seamă, trebuie să mai fie, încă… Altfel, ce poți face, cu o muzicuță dezacordată?
 
Și totuși, mai era o posibilitate…
Muc cel  mic nu și-a dat seama decât târziu…
 
Muzicuța să se fi născut oloagă…
 
Invalidă…
 
Sau – vreun accident – de fabricație – să o fi lăsat – așa – pe pământ – pe un raft de sold, fără să se știe, măcar, că ea, era prima care suferea…
 
Că nu poate…
 
Nu poate…
 
Să cânte…
 
Niciodată…
 
Cum cântă toate celelalte muzicuțe… fermecate… Minunate… vestite… și mari…
 
Cu toate eforturile ei, de piticanie, și de glob – trotter, planetar…
 
Poate, muzicuța aceea invalidă, era – chiar – o privighetoare…
 
Născută cu limba despicată…
 
Și totuși – își spunea Muc cel Mic – există artiști necunoscuți  – care nu se poate să nu poată. Să facă să cânte. O muzicuță artificială și invalidă. Ca o privighetoare adevărată.
 
Eu, gândea el, v-am spus numai ce se întâmplă. Pe la noi, prin Sahara…
 
24 ianuarie 2016
 

Lasă un răspuns