Doi primari și un senator în slujba școlii. Proză, de Ion R. Popa

DOI PRIMARI ȘI UN SENATOR, ÎN SLUJBA ȘCOLII
 
(Fragment din romanul PARFUMUL DE LAVANDĂ, Ed.       Autograf MJM, Craiova, 2014, pp 278-291, autor Ion R. Popa)

La Milosteni, nu a mai fost nevoie ca Manu să meargă în recunoaştere. Iordache îl cunoscuse pe primarul de acolo, ştia că şcoala avea locuinţă pentru învăţător şi i-a trimis vorbă acestuia, chiar prin pretor, ca să pregătească tot ce trebuie.
            După prima săptămână, Manu a mers acasă. Le-a povestit părinţilor cum se prezentau şcoala, satul, oamenii, de care era foarte mulţumit, numai că locuinţa era prea mare, cât o sală de clasă.
            -Cu mici modificări, ar putea deveni bună de locuit chiar pentru o familie, a apreciat Manu, ceea ce l-a bucurat pe Iordache, înţelegând că fiul său are de gând să locuiască acolo ca familist.
            -Hai că merg eu cu tine ca să vorbesc cu Vânturiş şi să vedem ce se poate face, a hotărât pe loc Iordache.
            Luni dimineaţa, cu trăsura şi caii boierului, mânaţi de Lache Brumaru, au ajuns la Milosteni.
            După ce a constatat cum apărea localul, Iordache s-a dus la primărie, iar Manu şi-a văzut de treburile lui. În timp ce discuta cu primarul Vânturiş, a intrat pe neaşteptate un cetăţean înalt, cu palmele bătătorite, uşor şi modest îmbrăcat, adus puţin de spate, cu nasul coroiat, un om simplu, după aparenţe, dar, în faţa căruia primarul s-a ridicat îndată, salutându-l:
            -Bine aţi venit, domnule senator!
            Acesta a răspuns întinzându-le mâna, iar lui Iordache i s-a prezentat:
            -Senator, Marin Bănulescu!
            Vânturiş a prins momentul să-i explice că Iordache este fostul primar al comunei Crângaşi.
            -Adică omul care a stârpit hoţia în acea comună? Bravo! Te felicit! şi i-a strâns mâna din nou.
            -Am făcut ce trebuia şi ce dorea lumea.
            -Primarule, ştii de ce venii val-vârtej aci? Am auzit că ţi-a plecat învăţătorul, pe care eu nici nu reuşisem să-l văd. Cică are nemulţumiri.  Tu ce-ai păzit?
            -Nu, domnule senator! A fost acasă doar ca să-şi mai aducă bagaje, iar astăzi uite că veni şi cu tatăl său. Chiar dânsul este, şi a arătat spre Iordache. Are într-adevăr greutăţi cu locuinţa, dar le vom înlătura.
            -Anume? şi l-a privit mirat pe Iordache, totodată zâmbind.
            -E prea mare şi are doar o cameră, iar dânsul ar vrea să-şi aducă familia.
            -Este căsătorit? a privit din nou spre Iordache.
            -Acum, nu, dar în curând…
            -Am înţeles. Cu atât mai mult cu cât e vorba de o familie tânără, trebuie să avem grijă dacă vrem să o păstrăm. Hai să mergem la faţa locului! i-a îndemnat senatorul.
            …………………………………………………
*     *     *
Manu a continuat să vină acasă aproape în toate duminicile, ţinându-l pe Iordache la curent cu mersul lucrărilor. După prima săptămână, zidul despărţitor era gata, ca şi noua intrare pentru elevi cu copertina deasupra scării. Apoi, lucrarea a fost lăsată să se usuce, dar Manu credea că meşterii o uitaseră neterminată.
            -Nu, domne învăţător, dar acum e ziua tot mai scurtă şi, dacă n-are destul timp să se usuce cât mai bine, te îmbolnăveşti; pereţii lasă apă când o să faci focu’. Aşa că, ştim noi ce facem, n-avea grijă! l-a lămurit unul dintre meşteri, aprobat de Mieilă, care se recomanda… casierul şcolii.
            -Da, corect, ai procedat foarte bine, dar mie nu-mi spuseseşi, n-am ştiut, a găsit un motiv Manu.
            -Dar ţi-am spus că de Sfântul Nicolae poţi să dormi aci şi ne vom ţine de cuvânt.
            -Foarte bine! l-a aprobat Manu, deşi era convins că abia în anul următor va folosi acel spaţiu. Până atunci, fiind singur, se mulţumea cu fosta cancelarie, în care dormea, îşi pregătea mâncarea uneori, pâine făcându-i nevasta lui Mieilă, care îl mai invita şi la masă uneori, locuind peste drum. Totodată, din sat procura ouă, iar când au început sătenii să taie oi, capre şi viţei, îşi lua câte-o ciosvârtă pe care i-o pregătea tot Anica.
*     *     *     *
            În vacanţa de Crăciun, Manu a mers la Crângaşi. Peste două zile a venit şi Marcu împreună soţia şi copilul. S-au întâlnit la căminul cultural, care devenise loc de adunare pentru tineret, dar şi pentru cei vârstnici, dornici de ştiri, de când fusese pus aparat de radio. Cel care îl administra era un plutonier pensionar, Amza Andreescu, fără familie, copil din flori al unei văduve, crescut ca fiu de trupă şi de aceea mai puţin cunoscut sătenilor, dar apreciat de învăţătorul Crângaşu, care îi încredinţase această misiune.
            Când a sosit Manu, Marcu tocmai îi învăţa pe doi tineri să joace şah, totodată ascultând ştirile, devenite neliniştitoare de la un timp. S-au îmbrăţişat îndelung şi au trecut la discuţii.
            -Ce noutăţi îmi aduci, prietene? a întrebat Manu.
            -Noutăţile, nu vezi?, vin singure acum, de când s-a răspândit instrumentul ăsta nemaipomenit. Auzişi ce spunea?
            -Nu eram atent.
            -Germania se înarmează şi a devenit o ameninţare nu doar pentru vecini…
            -Eu am avut alte preocupări în ultimul timp, de ordin personal, nu am mai avut timp de politica externă.
            -Aşa facem toţi, dar s-ar putea ca grijile alea personale să devină floare la ureche faţă de noua urgie care se întrevede.
            -E drept ce spui, dar pentru noi pericolul cel mare se pare că vine din altă parte.
            -Păi n-ai văzut cum au început să-şi împletească interesele Ungaria, Italia şi Germania, iar la Soare-Răsare le ţine isonul Japonia? Dar să lăsăm astea în grija celor mari! Am înţeles că te-ai aranjat cu postul mai aproape, ai casă, grădină…
            -Nu e chiar aşa. Doar că una din sălile de clasă a fost amenajată ca o locuinţă mulţumitoare aş considera, iar de grădină nu a fost nicio vorbă, deşi lângă şcoală ar fi spaţiu destul pentru asta.
            -Cu Victoria ai mai vorbit?
            -Ea, la şcoala ei, eu, la a mea, cum era să mai vorbim. Dacă mă duceam la ea, o tulburam de la îndatoririle şcolare, a găsit o explicaţie Manu.
            -Vezi că nu mai e la nicio şcoală, a retras-o unchiu.
            -Nu ştiam. De când şi de ce?
            -Nu de mult, de la Sfântul Nicolae. Cică, din momentul când neica Iordache a trimis vorbă familiei sale despre intenţia ta de a o cere în căsătorie, nu i-a mai fost gândul la şcoală.
            -De unde ai aflat tu toate astea?
            -De la tata.
            -Dar nea Mitru?
            -Prin el a trimis vorbă neica Iordache.
            Manu a rămas pe gânduri. „Eram sigur că aşa se va întâmpla. Dar de la cine o fi aflat, că domnul Crângaşu nu făcea greşeala asta! Numai de la unul din familie şi nu cred să fi fost altcineva decât bunică-sa, Larisa, care îi ducea grija să nu se îmbolnăvească de atâta carte!”
            -Mă rog, acum faptul este consumat.
            -Când mergem pe la ei? Acum este şi Iulia în vacanţă.
            -Parcă mi-e ruşine de domnul Crângaşu, zău! Din cauza mea, a fost nevoit să retragă fata de la şcoală…
            -Fii liniştit! Avea gândul ăsta de mult. Cred că ar trebui să programezi o vizită cu părinţii, să vii în peţit, cum se obişnuieşte din moşi-strămoşi.
            -O să vorbesc cu ai mei, a promis Manu după un moment mai prelung de gândire.
            A doua zi, pe o vreme închisă şi cu pământul îngheţat, s-au întâlnit „pe pod”, în capătul ulicioarei, de unde au mers împreună. Le-a deschis Larisa, care i-a sărutat pe rând, îndată ce au păşit în curte.
            În casă, căldură potrivită, radioul transmitea ştiri neliniştitoare, pe care le-au ascultat în tăcere, în timp ce îşi dezbrăcau hainele şi le puneau pe cuier, până când, pe uşa dinspre bucătărie, a apărut Dora, urmată de cele două fiice. A început conversaţia, Iulia părând mai îndrăzneaţă după plecarea mamei sale la bucătărie.
            -Când ai venit, Marcule?
            -Acum câteva zile.
            -Cu Vera şi Irinel?
            -Da, sunt la tata. Să veniţi şi voi pe la noi. Vera întreabă mereu de voi, dar ei îi este mai greu să vină cu copilul pe vremea asta. Pe la cămin aţi fost?
            -Încă nu.
            -Să mergeţi! Am văzut că se strânge mulţime de tineri acolo.
            -Am auzit. Poate organizează şi ei un bal de Anul Nou. Tu nu ai aflat? parcă îl îndemna Iulia.
            -Nici nu m-am gândit, dar e posibil.
            A intrat învăţătorul Crângaşu.
            -Bine aţi venit! şi a dat mâna cu fiecare. Cred că voi aţi adus zăpada asta, a spus el vesel.
            -Dar ce, unchiule, ninge? a întrebat surprins Marcu, abia acum observând umerii albi ai paltonului lui Crângaşu.
            -Aşa cum trebuie: domol, fără nicio adiere.
            -Aşa îmi place şi mie, dar să fie cernută des, a zis Marcu, în timp ce dădea perdeaua la o parte ca să privească afară şi învăţătorul ieşise ca să-şi scuture paltonul şi căciula.
            -Eşti amatoare de bal, Iulia? Nu crezi că ar fi mai bun un săniuş? a provocat-o Manu.
            -N-ar cădea rău nici una, nici alta, a râs ea cu privirea spre tatăl său, care intra din nou.
            -Vedeţi cum faceţi cu balul, că a doua zi, e Sfântul Vasile, poate aveţi nepoţi, iar mai spre seară trebuie să primiţi vizita lui neica Iordache şi a lui Manu, a intrat Marcu direct în subiect. Cred că vor să vă dea la grindă ori să vă sorcovească, a glumit Marcu, văzând că atât Manu cât şi Victoria roşiseră, iar Iulia râdea cu subînţeles.
            -Să vină sănătoşi! Îi vom primi cu plăcere, a menţionat Crângaşu, vădit bucuros.
            Cei doi musafiri s-au ridicat ca la un semn, îndreptându-se spre cuier. Îşi atinseseră scopul. În zadar au insistat gazdele să rămână la masă.
*     *     *     *     *
            Peţitul a decurs destul de bine, ambele părţi dovedindu-se rezonabile. De altfel, Iordache nici nu a deschis vorba despre zestre – de obicei, subiectul cel mai fierbinte în astfel de împrejurări – dar Dora s-a simţit datoare să nu o lase pe Victoria în inferioritate în faţa viitorului soţ, care avea o diplomă, în afară că era singurul moştenitor al părinţilor.
            -Noi suntem foarte mulţumiţi de domnul Manu, atât ca om cu pregătire, cât şi ca avere. Dar şi fata noastră aduce în noua gospodărie opt hectare de pământ din cel mai bun, cam tot ce am moştenit eu de la tata, care ştiţi cine a fost în satul ăsta.
            -Sigur că da! El a adus prima batoză, a făcut prima moară cu valţuri şi a întemeiat cea mai bună prăvălie, în care găseai tot ce-ţi trebuia, a confirmat Iordache. Cu ce mai au de la mine, să fie sănătoşi, că altceva nu le mai trebuie în afară de casa pe care o vom face lângă a mea, şi să se bucure de copii.
            -Dacă ne-am înţeles până aici, ce mai rămâne de stabilit? a intervenit Crângaşu.
            -Sorocul nunţii. Să o facem de Paşte! a fost de părere Iordache.
            Crângaşu a pus degetul la colţul gurii, a privit discret la Dora şi s-a pronunţat:
            -E prea repede, nu suntem pregătiţi. Să o lăsăm pentru toamnă, când se fac cele mai multe cununii!
            Iordache s-a înţeles şi el din priviri cu Manu şi s-a pronunţat:
            -Prea târziu! Dar, ca să nu se supere niciuna dintre părţi, dăm lucrurile pe-n două. La Paşte facem logodna şi fata se mută la noi, iar la toamnă, nunta. E bine?
            -De acord, dar cu o condiţie. Logodna o facem aici, la mine.
            -Ce zici, Manule, l-a întrebat făţiş tatăl său.
            -Nu am nimic împotrivă.
            -Atunci aşa rămâne, dar să stabilim sorocul acum, a confirmat Iordache.
            -Păi logodna, la…. Duminica Tomii, a stabilit Crângaşu.
            -Nunta, de… Sfânta Paraschiva, că mi-a adus noroc întotdeauna; să vedem când o cădea cea mai apropiată duminică, s-au hotărât la fel de repede Iordache şi Manu.
            -Pe zece ori pe şaptesprezece, le-a transmis Iulia care alergase la calendarul pus pe un perete în antreu.
            -Nu ştiu de s-o face vinul până pe zece. Mai bine lăsăm pentru cealaltă duminică. Dar trebuie să vorbim şi cu naşul, a făcut Iordache socoteala.
            -Pe cine aveţi naşi, că mă întrebase domnul Lazăr, şi-a amintit Crângaşu.
            -Avem naşul de baştină, dar pentru astăzi a fost timpul prea scurt ca să fi vorbit cu el; locuieşte la Valea Lupului. Boierul mi-a zis şi mie astă-toamnă, că pe vară îl pregătise Manu pe fiu-său pentru colegiu, şi-a amintit Iordache. Mai vorbim când o să ne întoarceţi vizita, a mai adăugat Iordache.
            -Când să fie asta?
            -De Sfântul Ion, e bine?
            -Desigur! a fost de acord Crângaşu.
            -De astăzi, cred că îi daţi voie fetii ca să iasă cu Manu în văzul lumii.
            -Bine’nţeles! Mai mult, Manu poate să vină la noi în casă oricând doreşte, a fost de acord Crângaşu, observând că tinerii se apropiaseră şi şuşoteau într-un colţ al camerei, lângă un scrin.
            -Mai avem un lucru de stabilit înainte de a pleca, orchestra.
            -Întocmai! a consimţit Crângaşu. Dumneata pe care o doreşti?
            -Dacă or fi liberi, i-aş vrea pe cei de la Stupăreni, cu alămurile lor.
            -Îmi plac şi mie, să ştii!
            -Mâine, dau eu o fugă cu frate-meu până la ei, ca să văd care e situaţia şi la tocmeală mergem împreună.
            -Dacă sunt liberi, îi tocmeşti dumneata şi pentru nuntă, şi pentru logodnă. Te pricepi mai bine, iar de încredere nu încape îndoială! a fost de părere Crângaşu.
            Cele puse pe masă la început rămăseseră neatinse, mai puţin paharele, din care doar gustaseră ca semn de bunăvoinţă. La sfârşit, Iordache a ridicat din nou paharul şi a urat:
            -Să fie într-un ceas bun, să dea Dumnezeu sănătate la toţi cei de faţă şi să ne bucurăm cu toţii de roadele acestei căsnicii, pe care am pus-o la cale astăzi, după cum am voit fiecare dintre părţi, şi a ciocnit cu fiecare.
            -Aşa să dea Dumnezeu! au răspuns ceilalţi, cu feţele radioase, şi cei veniţi s-au îndreptat spre ieşire, după Iordache.
            Afară continua să ningă liniştit şi cu fulgi mari, „cât brabetele”, după cum s-a exprimat Iordache. Lumina petromaxului din capătul antreului nu mai bătea până la poartă ca altădată. Larisa ieşise pe prispa bucătăriei tocmai când Iordache întreba de ea:
            -Nu o văzui deloc pe coana Larisa şi înţelesei că o mare parte a zestrei fetii i se datorează.
            -Ea e mai sensibilă la chestii de-astea şi preferă să rămână mai retrasă. Stătu la bucătărie şi avu grijă de preparatele puse pe masă. Dar nepoatele sunt sufletul ei, să ştii! l-a asigurat Crângaşu.
            Iordache şi Manu au fost conduşi până la poartă, tânărul îndrăznind să o prindă de mână pe Victoria. Aceasta s-a sfiit de tatăl său, care, văzând cum stau lucrurile, şi-a schimbat poziţia în grup, lăsându-i pe tineri mai în urmă.
            Prima ieşire împreună a celor doi a fost a doua zi. Numai că alături de ei a fost şi Iulia. Au mers cu toţii în vizită la Marcu. Au fost primiţi nespus de bine, tatăl acestuia, Mitru, fiind cel mai bucuros:
            -Înseamnă că am mână bună. Eu am dus vorba de la neica Iordache la cumnatu’ Sile. Trebuie să faceţi cinste, a glumit el.
            -Dar cine o fi răspândit-o?
            -Tu te gândeşti, Manule, că de-aia n-ar măi fi terminat fata şcoala? Acum, când aţi pus totul la cale, vă spun eu că nu e niciun necaz. Oricum, toţi ai ei voiau să o retragă şi să o lase numai pe Iulia să continue, urmând ca Victoria să primească pământ mai mult. Este? s-a adresat el Victoriei şi Iuliei.
            Răspunsul a fost izbucnirea în râs a ambelor, apoi a tuturor. Numai Vera nu înţelegea ce se petrece şi a rămas mai retrasă, având grijă de Irinel, cam speriat. De aceea, Marcu l-a ridicat în braţe, unde s-a simţit mai în siguranţă.
            După „cătători”, când au definitivat totul, Manu a plecat la post. Era mai vesel ca niciodată. L-a găsit Mieilă fluierând de unul singur în şcoala rece şi goală, unde repara o hartă murală.
            -Domne-nvăţător, vino la mine până când se încălzeşte odaia dumitale; gândeşte-te că nu s-a făcut focu’ aci de dinainte de Crăciun!
            -Uite, nea Mihai, aici am fost eu cu postul! şi i-a indicat pe hartă localitatea Ţagani.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.