Dimitrie Cantemir, personalitate enciclopedică (I). Referat, de D. Ionescu

Prin vasta și remarcabila sa operă științifică și literară, Dimitrie Cantemir se afirmă ca o personalitate a Renașterii noastre. G. Călinescu l-a comparat cu Lorenzo de Medici.

A fost domn al Moldovei, în 1691, apoi, în 1710 – 1711. În urma luptei cu turcii de la Stănilești, pe Prut, a fost nevoit să se refugieze în Rusia lui Petru cel Mare. Este primul savant român, membru al Academiei din Berlin, iar în Diploma care i s-a conferit, se specifică: „Prin adeziunea sa, societatea noastră a dobândit o nouă strălucire și o podoabă neîntrecută”. La Academie, avea colegi pe geograful Humboldt și pe filosoful Leibniz.

Fostul său mare hatman, Ion Neculce, în portretul pe care i-l face, subliniază modestia, dar și cunoștințele în multe domenii ale lui Dimitrie Cantemir. „că așa se arăta de bun și de blând, tuturor, ușile deschise și nemăreț, de vorovea cu toți copiii. Era om foarte învățat”.

Dimitrie Cantemir își începe activitatea de savant prin câteva lucrări de filozofie, precum primul eseu filosofic de la noi, Divanul sau Gâlceava înțeleptului cu lumea sau Județul sufletului cu trupul, lucrare scrisă în grecește și românește, apărută la Iași, în 1698, sub îngrijirea profesorului său, Ieremia Cacavelas. Ca model folosește Dialogurile lui Platon, intitulate Simpozion (discuții în contradictoriu).

Lucrarea are la început o dedicație pentru fratele său Antioh, o Prefață adresată cititorului, o închinare a profesorului său, Ieremia Cacavelas, urmate de trei părți ale cărții. Partea I (Cartea I) cuprinde un dialog între lume, ca exponentă a plăcerilor egoiste și trecătoare ale omului, și înțelept, ca mandatar al spiritualității umane, care socotește viața de pe pământ ca o pregătire pentru viața viitoare.

Cartea a II-a este un comentariu al dialogului dintre înțelept și lume, urmărind să demonstreze justețea părerilor înțeleptului. Unele argumente vădesc protestul autorului față de moravurile societății: „Bogăția e pricina multor răutăți. Bogăția crescând, lăcomia crește și ea, iar din lăcomie se naște zavistia”.

Partea a III-a este o pledoarie pentru împăcarea înțeleptului cu lumea, autorul fiind de părere că viața trebuie trăită în lumina moralei creștine.

Din lucrare se deprinde ideea că lumea e trecătoare și că este supusă unui destin orb. Lucrarea se încheie cu cele zece porunci ale stoicilor, formulate de Marcus Aurelius Antonius în opera Între maxime. Sentințele amintesc de Glossa eminesciană.

În cadrul literaturii române vechi, Divanul sau Gâlceava înțeleptului cu lumea sau Județul sufletului cu trupul, ca operă de cugetare se înscrie alături de Viața lumii, de Miron Costin, și de Didahiile lui Antim Ivireanul.

În lucrarea filosofică, redactată în limba latină, Imaginea științei sacre care nu se poate zugrăvi (Constantinopol, 1700), se tratează problema originii universului, progresul creației, problema timpului, a vieții, problema etică referitoare la predestinare. Această lucrare este considerată ca una dintre primele scrieri filosofice în cultura română. Rezolvarea chestiunilor ridicate se face în lumina concepției religioase. Tot ca lucrare filosofică este și Logica, alcătuită în vremea ieșeană. Dimitrie Cantemir consideră: „logica deschide ușile tuturor științelor”.

Opera care-l consacră (ca literat) este Istoria ieroglifică sau Lupta dintre Inorog și Corb, scrisă la Constantinopol, între 1703 – 1705.

Lasă un răspuns