Destăinuiri. Proză, de Ion R. Popa

(Fragment din romanul „PARFUMUL DE LAVANDĂ”,

Ed. Autograf MJM, Craiova, 2014, autor Ion R. Popa)

Vestea s-a răspândit îndată, ajungând şi la centrul cultural. Marcel Lepădat a lăsat fetele în grija lui Manu şi a lui Iurie, plecând spre localul lui Wolf ca să vadă despre ce e vorba. Când a ajuns, rănitul deja fusese pornit cu trăsura, dar a fost informat de Nazar despre cele întâmplate. A plecat acasă îngândurat: „Semn rău, pentru debutul meu la primărie!” şi-a zis el, deşi nu era superstiţios.

            Acasă le-a găsit pe cele trei fete împreună cu Iurie, Manu şi Ana. Povesteau despre bal. Acum l-au asaltat cu întrebări pe Marcel, care le-a spus ce aflase, dar a încheiat optimist:

-Mâine cred că Marcu va fi la post, nu aveţi grijă! ceea ce a bucurat-o pe Ludmila.

            Irina şi Alla s-au retras la treburile lor, iar Manu şi Iurie au plecat împreună cu Ludmila, ultimul desprinzându-se îndată. Cei doi şi-au continuat drumul tăcuţi. Cu gândul la Marcu, uitaseră de Liuba, iar când Manu a întrebat-o pe Ludmila „ce-o face bătrâna?”, aceasta l-a făcut atent:

            -Ai grijă că nu-i place să i se spună „bătrâna”! De fapt, nici nu este prea înaintată în vârstă; abia a trecut de cincizeci de ani şi încă nu e bunică; acum aşteaptă să aibă un nepoţel, iar pe aici aşa e obiceiul, când ai nepoţi, intri în rândul bătrânilor!

            -Dar de ce arată aşa de bătrână, cam cu zece ani mai mult? a prins Manu momentul să continue discuţia pentru a-i abate gândurile.

            -De fapt, chiar dânsa spunea într-o seară, când ne-a povestit cum i-a murit soţul, că există oameni bătrâni şi alţii doar îmbătrâniţi. De regulă, primii trăiesc mai mulţi ani.

            Ajungând acasă, Manu a trecut în camera lui, iar Ludmila a alergat „sus”. Bătrâna dormea, dar respira greu. A observat că nu mai avea ceai şi s-a dus să-i facă altul. Când l-a adus, a văzut pe noptieră o nouă reţetă. Probabil că doctorul o vizitase, ca de obicei, şi îi prescrisese alte medicamente, a dedus ea.

            -Lasă că le iei dimineaţă! a îndemnat-o bolnava, deschizând ochii.

            -Desigur, dar cum vă mai simţiţi?

            -Nu am poftă de nimic, nu mai suport nici ceaiul, am ameţeli de mi se pare că se învârteşte casa cu mine, amară în gură şi nu pot să stau în picioare, că mă doare sub coastă, ba în dreapta, ba în stânga.

            -Despre hrană ce zise medicul?

            -Cică să beau suc de varză crudă, care este tămăduitor pentru eventualele răni de pe stomac, să mănânc totul fiert, fără acreală şi sare; nici măcar portocale! Acum zece-doişpe ani, tot aşa m-a pus el pe picioare.

            -Mâine fac eu rost de toate.

            -Dar voi cum v-aţi distrat?

            -Bine! Au fost şi Irina cu Alla, însoţite de domnul profesor.

            -Neroada de Alla! De ce o fi adus-o domnul Marcel! Aia te poate face de râs când nu te gândeşti. Dar băieţii veniră?

            -Numai Manu…, şi Ludmila s-a oprit, urmărind cu teamă ce ar mai întreba Liuba.

            -Zici că petrecerea se termină?

            -Aproape, era pe sfârşite când plecarăm noi, a evitat ea să spună tot ce se întâmplase cu Marcu, iar Liuba a presupus că el, ca de obicei, trebuia să rămână ultimul.

            Într-adevăr, a doua zi, a apărut Marcu. Era destul de vesel, cu mâna bandajată şi legată de gât, pe sub veston. Urma să stea acasă, de preferat la orizontală, timp de o săptămână. Zilnic, rana trebuia curăţată cu dezinfectante.

            Dar Manu s-a prezentat la post înainte de a fi ajuns acasă. A  găsit totul bine, fiindcă, după plecarea sa de urgenţă, Nazar luase toate măsurile necesare şi oamenii lui Wolf îl aduseseră pe Timur, autorul incidentului, şi îl predaseră postului de jandarmi, unde se găsea încă, în aşteptarea unui ofiţer care să ancheteze cazul. Marcu a ţinut să-l privească  de aproape. Printre gratiile arestului, a văzut acelaşi om slăbănog şi cu faţa pământie. Nu i-a adresat niciun cuvânt, dar acesta a sărit de pe banca lui:

            -Domnule comandant, vă rog să mă iertaţi! A fost fără voia mea, vă jur! Nici în ăla nu am vrut să trag, doar în aer. Voiam să-l sperii, că nu mai suportam loviturile lui.

            Marcu a revenit în birou, unde a mai zăbovit puţin şi a plecat spre casă. S-a oprit însă la Wolf, căruia i-a mulţumit pentru transport şi promptitudine, apoi la moaşa comunală, căreia i-a mulţumit pentru primul ajutor acordat, dar şi pentru îndemnul de a fi mers cât mai repede la spital, ceea ce au apreciat şi medicii care l-au operat. Aceasta, încântată de atitudinea lui, a promis că va merge zilnic ca să-l trateze şi va avea cu ea tinctura de iod necesară.

            Acasă, i-a găsit pe Manu şi Ludmila la căpătâiul Liubei. Aceasta, după o stare febrilă, prinsă de o transpiraţie rece, cu abdomenul acutizat, cu dureri care treceau dintr-o parte în alta ajungând până în spate, cu vărsături şi o paloare de culoarea cerii, se văita şi se zvârcolea cu privirea împăienjenită.

            -Nu aţi chemat medicul? s-a alarmat Marcu.

            -A fost ieri şi i-a recomandat alte medicamente, dar, după ce le luă, parcă se simte mai rău, a prezentat Ludmila situaţia cu lacrimi în ochi.

            -Dacă e aşa, trebuie pornită urgent la spital! L-aţi anunţat pe domnul Anton, fiul dânsei?

            -La asta nu ne-am gândit, a zis Ludmila privindu-l întrebător pe Manu.

            -În cazul ăsta, eu mă duc ca să cer trăsura domnului Wolf, Manu merge la poştă să dea o telegramă.

            -Pe ce adresă? a tresărit Manu.

            -Uite, are dânsa scrisori primite – şi le-a şi scos din sertar Ludmila, începând să le treacă prin mână pentru a găsi una cu adresa expeditorului – ia-o pe-asta!

            În scurt timp s-au înapoiat amândoi, Marcu aducând trăsura. Când să o ridice de pe pat, Liuba, cu o voce pierdută, a putut zice:

            -Unde mă duceţi?

            -La spital, i-a răspuns Marcu.

            Când s-a pus întrebarea „Cine să o însoţească?”, s-a oferit Ludmila, deşi Manu credea că va merge Marcu.

            -Eşti sigură că vrei să te duci cu dânsa? a întrebat-o Marcu.

            -Sigur că da! Doar că trebuie să mă schimb.

            -E mai bine! Tu ştii cum s-a manifestat în ultimul timp.

            -Dar cine o va anunţa pe Irina de lipsa mea?

            -Eu, dar mâine, s-a oferit Manu.

            Trăsura a plecat. Manu şi Marcu au rămas singuri, iar plutonierul rănit a început să-i povestească cum este prin spitale, fiind de părere că Liuba va fi trimisă la spitalul de la judeţ.

            -Eu am fost operat la Vărata, dar la mine a fost o nimica toată, după cum a spus şi chirurgul, care a terminat într-un sfert de oră. Zicea că a păţit mai rău cu un cetăţean care a sărit din căruţă într-un ciot de tulpină de floarea-soarelui, care i-a spintecat pulpa piciorului, şi a ajuns la doctor abia după ce se cangrenase.

            Au mâncat ce au găsit şi s-au culcat. Trecuse de miezul nopţii când au auzit bătăi în poartă şi câinele lătrând. A ieşit Manu. Era Ivan, vizitiul lui Wolf. Se întorsese de le Vărata şi trebuia să lase lui Marcu un bilet trimis de Ludmila.

            Au aflat că Liuba fusese diagnosticată cu ulcer, probabil perforat, şi trimisă la Cetatea Albă, pentru intervenţie chirurgicală urgentă. Ludmila, care a trebuit să o însoţească în continuare, se mira totuşi de ce nu a fost operată la Vărata, unde un doctor îşi asumase riscul, chiar cu mijloacele disponibile aci, susţinând că până la spitalul judeţean situaţia bolnavei se va agrava.

            -Acum, ce-o vrea Dumnezeu! a exclamat Marcu închinându-se şi a pus biletul în buzunar, fără să mai fi citit sfârşitul în auzul lui Manu. Acesta însă a bănuit că era vorba de o formulă de încheiere mai intimă, după cum s-a descreţit fruntea lui Marcu.

            -Cred că mai întâi trebuie să-i prezentăm situaţia domnului Marcel şi dânsul să transmită cui crede de cuviinţă, a fost de părere Manu, schimbând vorba.

            -Ai dreptate! a confirmat Marcu, încă îngândurat.

            Manu s-a dus de dimineaţă la primărie şi a prezentat situaţia lui Marcel Lepădat. Numai că, acesta, ocupat cu alte treburi obşteşti, l-a rugat pe Manu ca, la sfârşitul programului, să treacă pe acasă şi să le spună Anei şi Irinei care este situaţia, mai ales că Ana a fost întotdeauna la curent cu tot ce face Ludmila. Manu s-a conformat cu… plăcere.

            -Vai de mine, prin câte trebuie să treacă sărmana fată! Apoi, sprijinindu-şi bărbia cu arătătorul: Ce noroc a avut şi Liuba când a luat fata asta bine educată, cu suflet mare, care iată cât de mult i-a venit în ajutor într-un moment de viaţă şi de moarte! după care a oftat şi l-a privit pe Manu: Voi ce faceţi, doi băieţi singuri? Mâncare aveţi? Foc faceţi în sobe?

            Manu mai întâi a săltat din umeri, apoi a promis că se vor descurca, iar în privinţa focului, nicio grijă, dar:

            -Mai greu o să fie cu pâinea, până la urmă voi face…

            -Irina, du-te, te rog, şi dă-i băiatului jumătate de pâine şi, până deseară, te duci şi le faci şi mâncare.

            -Mulţumim, doamnă, dar vă rog să nu vă deranjaţi! a protestat Manu.

            -Ştiu că nevasta domnului Anton trebuie să nască şi nu se poate ocupa de bolnavă; ba, Ludmila o să-i fie de folos şi ei, până la urmă. Aşa că, Irina, un timp, va trebui să o suplineşti pe sora ta, că doar n-o să-i lăsăm muritori de foame pe băieţi, a mers cu gândul mai departe Ana.

            -Cum doriţi dumneavoastră! a confirmat Irina, în timp ce înmâna lui Manu pâinea ambalată.

            -Vă rog să-mi permiteţi să mă retrag! Poate că mă aşteaptă colegul, care nu ştie unde mă aflu.

            -Mergi sănătos! i-a urat Ana.

            Într-adevăr, Marcu îl aştepta acasă cu mai multe întrebări.

            -Ce mâncăm? Brutăria neamţului încă nu e gata după incendiul acela dubios. Mai toate gospodinele îşi fac pâine acasă. Noi nu avem gospodină, vezi?

            -Fii liniştit! Adusei eu pâine.

            -Da? Iar de mâine încolo cine ne mai dă?

            -Îţi voi face eu; doar să avem ce ne trebuie.

            -Adică, făină?

            -Cheile de la magazie. Acolo am văzut o ladă plină. Tot acolo se găsesc ceapă, usturoi, şiraguri de ardei; apoi, în pivniţă: găleţi cu untură şi untedelemn, varză murată, murături asortate, cartofi, castraveţi şi ce-o mai fi. Între timp, mai avem ouă de la găini, de la raţele astea de tot fac gălăgie şi mizerie prin ogradă. N-o să murim de foame într-o săptămână-două. Uitasem că am mai văzut o putină de brânză, un coş mare cu nuci, altul cu ouă, o ramă cu unt, o oală cu miere de albine, mai putem tăia vreo pasăre din curte, cum făcea şi dânsa…

            -Dar de păsări şi ce mai sunt pe aci o avea cineva grijă? şi-a adus aminte Marcu.

            -Da, eu mi-am asumat deja grija asta, l-a asigurat Manu.

            -Acum ce mâncăm?

            -O să ne mulţumim cu pâinea de la doamna Ana, brânză şi o tigaie de ouă. E bine sau mai prăjesc cartofi?

            -Lasă-i pentru deseară!

            -E foarte bine!

            -Nu avem încotro! a acceptat Marcu.

            Au mâncat în bucătărie, unde, într-un dulap, au găsit pungi de zahăr, de orez, cafea, dar şi una mare cu pişcoturi şi alta cu biscuiţi.

            -Vezi, avem de toate. Ori vrei să ne găsim altă gazdă? l-a provocat Manu.

            -Nici prin gând nu mi-ar fi trecut una ca asta! Am fi ca dezertorii.

            După ce au mâncat, au continuat să o compătimească pe Liuba, iar la un moment dat Marcu s-a ridicat, s-a îmbrăcat, îndreptându-se spre uşă:

            -Hai, nu mergi cu mine?

            -Unde?

            -Aşa, fără o ţintă anume. Trecem pe la post, pe la club, pe la domnul Wolf. Eu nu pot să stau prea mult timp în casă, cum nici la birou nu prea zăbovesc.

            -Înainte de toate, trebuie să am grijă de vieţuitoarele astea din curte, apoi aş prefera să mai citesc ceva.

            -Bine, rămâi în cazul ăsta! şi Marcu a plecat.

            După terminarea treburilor din curte, Manu a mai spart câteva lemne, apoi a trecut în camera sa, cu gândul să citească. Observând că în casă e răcoare şi soba rece, a adus lemne şi a făcut din nou focul în ambele camere, după care s-a apucat de citit. Dar lumina se împuţinase şi gândurile îi zburau aiurea. A auzit câinele lătrând şi bătăi în poartă. A ieşit şi a deschis. Erau Irina şi Alla, fiecare cu câte un coş.

            -Strigaţi de mult timp?

            -Nu, iar câinele lătra înainte de a fi bătut noi în poartă, observase Alla.

            Au intrat în bucătărie şi au pus pe masă cele aduse.

            -Mamă, mamă, ce e aici! s-a mirat Manu, când a văzut două pâini calde şi un platou cu prăjituri într-un coş, oală şi cratiţă cu mâncare gătită, într-altul.

            -Şi urmează să vă mai gătesc şi eu, care mai rămân, doar Alla pleacă înapoi, că o aşteaptă cei de la grajduri, a mai adăugat  Irina în timp ce punea pe masă cel aduse.

            Alla a oftat scurt, cu privirea către Manu, a întors spatele şi a plecat supărată.

            -Ştii bine că aşa a zis doamna la plecare! i-a reamintit Irina în timp ce Alla trântea uşa.

            Irina a început să cotrobăiască prin toate cotloanele pentru a vedea ce material are la dispoziţie, fiind urmată de Manu.

            -Altceva decât ce este aici, legume, zarzavaturi, or mai fi pe undeva?

            -Hai cu mine! a invitat-o Manu la magazie, apoi în pivniţă şi a văzut şi celelalte provizii ale Liubei. În plus faţă de cele ştiute de Manu, Irina a mai găsit fasole, mazăre, peşte afumat.

            La înapoiere, nu au mai intrat în bucătărie, ci în camera lui. Ea a ezitat, dar el a găsit pretext:

            -Trebuie să văd dacă se aprinse focul şi să mai pun lemne; altfel, îngheţ de frig.

            În casă era deja o atmosferă plăcută. În sobă, doar un lemn mai ardea cu o flacără pâlpâind. Acestuia i-au fost adăugate câteva trunchiuri mai groase. Cum a închis uşa, au şi început să trosnească, sporind atmosfera de tihnă şi intimitate ce domnea în acea încăpere.

            În timp ce Manu s-a ocupat de sobă, Irina a observat, pe masa de lucru a acestuia, caietul care, cândva, generase o discuţie între ei.

            -A, uite caietul pe care mi l-ai promis! şi l-a şi prins, aşezându-se pe singurul scaun din acea cameră, unde a început să-l frunzărească.

            -Nu e chiar aşa. Am zis că gândim şi simţim la fel şi asta înseamnă că trebuie să-l citim împreună. Dacă vrei, începem acum, şi a luat caietul din mâna Irinei, dar a constatat că trebuia aprinsă lampa, ceea ce a făcut. Apoi, s-a aşezat pe pat şi a început:

            -„La Sarmizegetusa stă mândrul Decebal/ Ce-a-nfrânt popoare multe de jos şi de pe cal…”

            -Lasă, că asta o ştiu de la tata. Când avea musafiri – eram mică eu pe vremea-ceea – se mândrea cu câte poezii româneşti ştiu fetele lui, iar asta intra în repertoriu neapărat. Când prindea chef o şi cânta, de ziceam că se cutremură casa.

            -Tu vorbeşti serios? Tatăl tău ştia asta?

            -Da, şi câte altele, învăţate de la părinţii săi. Dar nu numai el. Mă refer la românii din satul nostru…

            -Şi zici că satul tău e dincolo de Nistru?

            -Da şi era locuit de mai mulţi români decât de alte seminţii, cum le spunea tata.

            Manu a rămas mărmurit, privind-o cu uimire. Nu ar fi crezut aşa ceva.

            -În acest caz, uite una care, cred, ni se potriveşte: „Floarea mea suavă cu tulpina verde,/ Fie chiar păstrată de-al fecioarei sân,/ Dacă se usucă, viaţa mea se pierde/ Pe pământ străin!//  Când gândesc la tine, scumpa mea iubită,/ Sufletu-mi de jale şi de dor mi-e prins/ Oh, vin de îl mângâie, fiinţă mult dorită/ Pe tristul străin!”

            -Adică te referi la iubita pe care ai lăsat-o în satul tău?

            -Nu, eu până acum nu am cunoscut o fată pe care să o consider iubită. Mi-a plăcut o învăţătoare dintr-un sat apropiat, ne întâlneam şi vorbeam câte-n lună şi-n stele, dar îmi părea prea distantă, se credea de viţă nobilă şi cred că aştepta… vreun zmeu; când m-am întors din armată, am găsit-o încurcată cu un basarabean din Bălţi, un om tare cumsecade, dar care, din câte se vede, nu prea a avut noroc pe lume. În ce mă priveşte, nu mi-a părut rău.

            -Vrei să spui că şi tu vorbeşti serios acum? i-a zis ea îmbujorată, între timp punându-şi frumosul cap pe umărul său.

            El i-a răspuns cu povestea marinarului, la care ea a protestat, punându-i degetul pe buze:

            -Oh, nu! Asta, nu, te rog!

            -De ce?

            -Păi ştii unde duce: „Amor, amor amăgitor,/ Eşti trădător!” Nu vreau trădare în dragoste.

            -Dar de ce nu spui: „Ah, moment divin, /Iubite, vin,/ Că-ţi aparţin!”

            În acelaşi timp, Manu a îmbrăţişat-o, apoi a sărutat-o prelung, ea lăsându-se lascivă în voia lui. În timp ce trupurile lor îngemănate se lăsau pe spate, caietul a căzut, mâna lui Manu s-a prelins, peste sâni şi trupul ei gingaş, până sub genunchi, de unde a plecat în sens invers, luându-i fusta în răspăr.

            Când el credea că va trăi un moment deosebit al vieţii sale, Irina a sărit ca arsă, oprindu-se în mijlocul camerei cu lacrimile şiroind:

            -Voi nu ştiţi decât asta? Am mai avut parte de un sălbatic. Eşti tot ca el, condus de simţuri animalice? De dragoste sinceră, curată nu ai auzit?

            -Te rog să mă ierţi, dar am crezut că…

            -Ce ai crezut? Că sunt o lepădătură?

            -În niciun caz nu puteam să cred asta.

            -Atunci, ce-ai crezut? Mă faci chiar curioasă, s-a aprins Irina, în timp ce Manu era tot mai fâstâcit.

            -Am crezut că nu o să te opui cu atâta înverşunare dacă în prima noapte, aceea când am dormit la domnul Marcel, ai venit lângă mine în pat.

            -Îţi dai seama ce spui? Eu am venit în patul tău?

            -Da! a îndrăznit el să schiţeze un zâmbet forţat. Te-am recunoscut după parfumul de lavandă pe care-l avuseseşi seara.

            -Ha, ha, ha! a trecut ea de le plâns la râs. Parfumul acela – de lavandă zici? – îmi dispăruse chiar în acea zi. Nu l-ai mai observat la nimeni?

            -Poate că da, însă am crezut că e de mare folosinţă pe-aici.

            -Dar ia stai aşa, domnule! Parcă am avut o discuţie în sensul ăsta chiar a doua zi, fiindcă eu simţisem ceva mişcări în timpul nopţii. Dar tu nu ai recunoscut nimic. De ce oare?

            -Vrei să ştii adevărul?

            -Da, dacă nu te deranjează.

            -Fiindcă am fost convins că ai fost tu şi am considerat că nu te-ai fi simţit bine.

            -Să înţeleg de aici că nu aţi făcut nimic?

            -Absolut nimic, îţi jur!

            -Din cauza oboselii?

            -Nu. De teamă. Îţi dai seama de unde plecasem şi unde mă aflam? Părinţii mă avertizaseră cu privirea la vrăjmăşia cu care ne privesc şi ne primesc unii oameni de pe aici. Ba, avusesem ocazia să o constat în tren până la Vărata. Mă gândeam că „asta este trimisă de cineva şi, la un semn al ei, mă trezesc cu nişte haidamaci peste mine, de mor pe-aci, neştiut de nimeni”.

            -Nu ai gândit rău, deşi nu se putea întâmpla chiar aşa în casa domnului Lepădat, iar marea majoritate a oamenilor de pe aici îi privesc bine pe români, chiar şi cei din părţile mele, a zis ea pe un ton domol.

            -Dar tu cum mă priveşti? i-a venit inima la loc lui Manu şi a încercat să glumească.

            -De data asta mai bine, acceptând că eşti sincer, dar adineaori ţi-aş fi dat cu ceva în cap, ca unui animal nărăvaş.

            -Dar tu ce voiai să spui de un sălbatic, cu care mă comparai?

            -E o poveste lungă şi tristă de care nu aş fi vrut să-mi mai amintesc vreodată, dar se vede treaba că aşa am fost sortite, eu şi Ludmila, să ne urmărească toată viaţa.

            Dacă mai înainte Irina fusese înfuriată, de data asta era îndurerată. Lăsase capul în jos, venele i se îngroşaseră pulsând nervos şi ofta adesea, cu lacrimi ce se prelingeau din ochii săi migdalaţi, acum ascunşi în adâncul orbitelor.

            -Oricât ar fi de dureroasă, te rog să o spui spre cunoaşterea noastră reciprocă. Eu ştiu doar că părinţii tăi fuseseră consideraţi culaci şi, de aci, au decurs toate necazurile cu dările către stat, apoi cu înscrierea în colhoz, după care a sărutat-o împăciuitor, pe obrazul umed, brăzdat de lacrimi.

            Luând gestul drept consolare, Irina a început:

            -Da, şi tata a vrut să mai amâne înscrierea în colhoz, până adună recolta. Autorităţile au avut însă necazuri cu doi săteni, fraţi ce trăiau în acelaşi obor, care fuseseră în Armata Roşie. Crezând că ei nu pot păţi ceva, au refuzat să se înscrie şi au scos armele în faţa autorităţilor. Pe loc au fost împuşcaţi amândoi şi, până seara, au fost făcute liste cu toţi cei care refuzaseră înscrierea, urmând ca în timpul nopţii să fie ridicaţi.

            -După asta ce ar fi urmat să păţească cei notaţi?

            -Erau duşi în Siberia, iar cei care ripostau erau executaţi, unii chiar în propria gospodărie, alţii la margine de sat. Dar să reiau. Simţind despre ce e vorba, tata a hotărât să plecăm spre România, cum mai plecaseră destui până atunci. Au aruncat repede în căruţă ceea ce au crezut că e mai necesar şi, când s-a lăsat întunericul, am ieşit din gospodărie.

            -Nu v-a pârât cineva?

            -Nu. Vecinii, rudele doar oftau şi ne consolau în felul lor. Numai autorităţile şi „cârtiţele” lor trebuiau să nu afle. Au alergat bieţii cai nemâncaţi, că apă au mai apucat să bea când traversam pâraie prin vad, o zi şi o noapte, cu câteva mici pauze. Erau numai spume. Când tata a considerat, am făcut o pauză de o jumătate de zi, într-o luncă de râu cu sol mâlos. Am mâncat şi noi, şi ei câte ceva. Apoi am mers mai domol, presupunând că nu ne vor mai ajunge sau, cum credea mama, că poate nici nu ne-au urmărit. Înainte de Odesa am făcut o nouă pauză. Tata i-a văzut pe unii cum ne tot dădeau târcoale şi ne studiau. Când s-au îndepărtat, am şi plecat. După ce am trecut de Odesa, unde am fost legitimaţi, ne-am trezit cu trei călăreţi înarmaţi. Au oprit căruţa, au scos caii din şleauri, pe tata şi pe mama i-au legat spate la spate pe capra căruţei, cu gura astupată, iar noi, fetele, la îndemnul lui tata, am luat-o la fugă prin păduricea aceea pe care o traversa şoseaua. Credeam că scăpăm cu fuga şi duceam grija părinţilor, care ne obligaseră răstindu-se la noi, în rânjetul celor trei, să-i părăsim. După un timp, ne-am trezit cu acei indivizi că ne-au ajuns. Ne-au fugărit prin pădure, distrându-se la fiecare căzătură a noastră. Ludmila a căzut leşinată. Crezând că s-a lovit, eu m-am dus ca să o ajut. Doi dintre ei ne-au smuls de pe jos, ne-au urcat pe cai şi ne-au dus în faţa părinţilor, unde ne-au batjocorit.

            -Am înţeles că tot din acest incident doamna Ana a rămas de nu poate să-şi controleze un picior? a încercat Manu să schimbe vorba după un moment de tăcere, văzând cum o îneacă plânsul pe Irina, care, după o pauză, a continuat.

            -Aşa este. Veneau cu trăsura din Odesa, unde participaseră la înmormântarea unei rude a doamnei. Când au auzit larmă la marginea crângului, au oprit şi apoi s-au îndreptat spre locul de unde venea strigătul nostru de ajutor. Până să ne găsească pe noi după un desiş, vizitiul s-a împiedicat de centura unuia, aruncată în iarbă, de care atârna pistolul. Când cel de-al treilea a sărit la ei, tata l-a imobilizat, dar el a scos pistolul, a tras şi l-a ucis pe vizitiu, care venea în ajutorul tatei. Când au auzit împuşcături, cei doi ne-au lăsat şi s-au alăturat celuilalt, continuând să tragă alături de el, în timp ce îşi făceau loc de retragere spre căruţa părinţilor mei. Noi ne-am dus iute spre trăsura domnului Marcel. După ce am urcat, dânsul s-a întors, l-a recuperat pe vizitiul mort, pistolul şi centura capturate, pe care le-a depus, apoi, la primăria din localitate; cadavrul a fost ridicat de familie peste o săptămână. Când plecam, a apărut unul dintre călăreţi în galop, care a tras un foc, cred că ultimul cartuş, nimerind-o pe doamna Ana în spate şi lezându-i un nerv.

            -Cu părinţii cum a rămas?

            -Au fost luaţi de ei, cu tot cu căruţă. Cel puţin aşa credem, deşi nu avem nicio confirmare. Domnul Marcel spunea că notarul primăriei şi comandantul postului luaseră act de toate cele petrecute.

O părere la “Destăinuiri. Proză, de Ion R. Popa

  1. Cum e graiul, așa-i și …straiul

    Se spun despre Cuvinte vrute și nevrute,
    Ba c-ar fi frumoase, ba că sunt urâte…

    Cu sufletul ciorchine de îndoieli și temeri,
    De când e lumea, ele cu oamenii-s asemeni!

    Petre Cazangiu

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.