Despre viitorul la care aspirăm: Viața este un lut căruia voința îi dă formă. Liviu Rebreanu

Despre viitorul la care aspirăm: Viața este un lut căruia voința îi dă formă. Liviu Rebreanu

Vorbele acestea desigur au fost rostite în spațiul altei Românii, când lucrurile aduse de munca proprie contau, de fapt, munca în sine.

Totdeauna am crezut că pot juca foarte bine tenis de câmp. Copil însă am încercat să devin fotbalist, datorită jocului legendar al Craiovei Maxima;

în oraș, alt sport nu conta. În fotbal și în urbe, erau nume prea mari (n-am transcris niciun nume din echipele Craiovei din perioada 1973 – 1983, considerând că toate sunt luminoase). Pe o rachetă de tenis, am pus mâna prima dată acum unsprezece ani (la treizeci și unu de ani). În curtea unei școli, am întâlnit un cunoscut căruia mi-am permis să-i cer paleta: juca la zid. În timp ce-i mărturisesc: Nu am avut niciodată ocazia anturajului unui asemenea sport, n-am atins o rachetă până acum, îmi văd de exercițiu și lovesc mingea cu paleta pe la spate. Cunoștința mă întreabă:

–          N-ai jucat niciodată?

–          Nu! Îi răspund. De ce mă întrebi? Pentru că lovesc mingea așa? Și fără a întrerupe jocul și a-mi lua ochii de la minge, repet figura.

–          Gata! Îmi răspunde. M-ai mințit. Ești experimentat… Tu știi cât timp mi-a luat mie să dau ca tine?

N-aș fi evocat acest episod, însă ieri am schimbat din curiozitate, zece mingi, din care am câștigat opt, cu un instructor de tenis: am atacat pe colțuri, încheind faza cu o minge cu efect, plasată în terenul lui, aproape de fileu. N-am mai continuat schimbul (de mingi) din părere de rău pentru cel care aș fi putut fi și nu sunt: un nume în tenis. Am avut voința (și încercările, dar în fotbal – altă poveste!) de a-mi face un viitor în sport, dar n-am trăit concretul visului (al aspirației). Cu talentul meu pentru disciplinele cu minge, aș fi reușit, sunt convins, în orice altă țară, în afară de cea natală, din păcate (unde nimănui nu-i pasă).

În drum spre casă, n-aveam către cine să-mi strig indignarea de a mă fi născut în România, ca să mă ratez; am strigat în mine, încurcat de-o lacrimă.

Poate de aceea nu avem o literatură a triumfului, cum e cea americană, întrucât la noi abia acum, ca în scurta perioadă interbelică probabil, mai depășești obstacolele numai cu talentul și în opinci, precum filosoful Constantin Rădulescu Motru; sau ca Petre Pandrea, cu pasărea măiastră în suflet și cu utila cobiliță pe umăr, de parcă mereu ar fi fost necesar să stea în cumpănă în fața persoanelor și a situațiilor. Ei au beneficiat de șansa la individualitate, nefiind blocați de politici nesăbuite (într-un domeniu sau altul).

D. Ionescu

Lasă un răspuns