DAN PERJOVSCHI: „Ăştia suntem” – istorie şi mentalitate, de Ștefan Vlăduțescu

Dan Perjovschi: „Ăştia suntem” – istorie şi mentalitate

de Ştefan Vlăduţescu

I. Pe parcursul a 20 de ani, Dan Perjovschi scrie în revista „22” articole pe teme de actualitate. Între  1991 şi 1998, acestea se situează sub o anumită periodicitate şi se centrează pe probleme preponderent din zona artei contemporane. Începând cu 1999, articolele se subsumează unei tematici extinse şi se succed număr de număr în cadrul rubricii de autor „Vis à vis”. Textele publicate în „22” în 20 de ani sunt adunate în cartea „20/22. douăzeci de ani de texte” (Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2010). Prefaţa Dariei Ghiu explică modul în care din expoziţia „Chestii tipărite” articolele lui Dan Perjovschi (2008-2009), ajung în volum. Principial, ideea că  materialele publicate alcătuiesc în concret „un metru de istorie” a indus necesitatea relevării în funcţionare unitară a acestei istorii şi a impus aducerea compact a „istoriei” într-o carte.

II. Cei care cunosc articolele din revistă, prin lecturarea în carte vor accede la un univers ce depăşeşte notele ce le ţin pe acestea legate de istorie. Cartea pune textele sub presiune şi astfel se produce o fisiune semnificaţională. Istoria explodează spiritualiceşte. Prin fiecare articol, Dan Perjovschi aduce în pumn apă în ideea de a ţine răcoros, umed şi fertil pământul grădinii istorice. Prin carte, aduşi dintr-o dată în grădină, toţi pumnii de apă se cumulează şi intră în fisiune. Dintr-o dată, senzaţia este de ocean şi se aude parcă şi vuietul acestuia. Vorbele disparate devin discurs şi împreună încep să spună şi mai mult şi altceva decât spunea fiecare în parte. Articolele nu pot controla şi nici nu pot răspunde de ceea ce face cartea cu lectorul.

Scrisă „odată cu fiecare număr al revistei 22”, cartea sfidează revista şi-şi creează un destin propriu, mai înalt şi mai durabil. În interacţiunea lor, articolele se sprijină reciproc în a-şi depăşi condiţia de efemeridă. Fenomenul are loc prin conturarea unei figuri interesante a spiritului creator, prin interiorizarea tihnită a unor experienţe, prin atenuarea urgenţei şi gravităţii şi prin transformarea istoriei în observaţie mentalitară. Mecanismul acestui proces constă în aceea că fenomenalul se spiritualizează, experienţa brută devine conştiinţă, sensibilul se intelectualizează.

III. În redactarea lor, atât articolele cât şi cărţile angajează, pe de o parte, o generică modalitate de producere, un gând creator, iar pe de alta, imaginează o grilă de interpretare – „dezinterpretare”. Spiritul creator nu-şi lasă discursul la îndemâna hazardului: în creaţie indiferenţa nu are ce căuta. Apelul la discurs (scriptural, vizual, sculptural etc.) constituie un angajament.

Ca artist vizual (unul dintre cei mai importanţi artişti vizuali români ai perioadei actuale), Dan Perjovschi resimte un disconfort la punerea în discurs scriptural a observaţiilor, constatărilor şi trăirilor sale. Îi „e mai simplu” să deseneze, are mai mare încredere în desen şi munceşte mult pe fiecare text. Spiritul creator porneşte de la multe „cazuri reale”, de la „o istorie”, de la ceva ce i s-a întâmplat sau de la un text. Modul său de producere nu este nici substituirea, nici transfigurarea, ci prelucrarea: „prelucrez un text, o istorie sau ceva care mi s-a întâmplat mie” (p. 297).

Obiectul inspiraţiei intră în procesarea-prelucrarea unei gândiri ilustrative. „Tema” urcă la o „idee vagă” ce ulterior se consolidează. Spiritul creator aduce din desen în scriitură un principiu al gândirii geometrice. Acţiunea acesteia se vede şi în abordarea unor fapte cu potenţial afectiv, şi în dezbaterea unor evenimente sociale, şi în radiografierea morală a unor atitudini. O logică geometrică admirabilă mişcă analiza: „Cu un etaj mai jos, în blocul unde locuiesc de nouă ani, a murit cineva. Nu ştiu cine. Şi mi-a fost ruşine să întreb când am aprins o lumânare pe hol. Trăim paralel pe diferite etaje.” (p. 128).

IV. Dan Perjovschi este un spirit lucid care lecturează viaţa: citeşte lumea şi, totodată, se citeşte, se examinează pe sine. La intersecţia acestor două decodificări are loc textualizarea. Spiritul creator luminează deci materia într-o dublă perspectivă. În baleiajul privirii intră evenimente, fenomene şi acţiuni. Pe acestea le pune în mersul istoriei şi le configurează în perspectiva specificului cultural şi moral al colectivităţii noastre, de asemenea le proiectează în planul specific de a gândi al acestei activităţi. Elementele istorice se purifică şi urcă în planurile mai înalte ale etosului şi ale mentalităţii.

Spiritul creator apare în propria sa lectură existenţială ca unul ce are „groază” de felicitări şi de coadă la ghişee, ca unul care şi-a învins „frica” şi care, astfel, a devenit „un om liber” (p. 87). Acest om liber care resimte uneori „greaţă” scrie cu „bună-credinţă” (p. 300) şi reprezintă „şi pe românul get-beget mijlociu”, „şi pe artistul care se înfumurează să creadă că poate nu ştiu de schimbare”. El ar putea intra în UE singur, în ideea frumoasă că se poate intra unul câte unul. Nu acceptă prostii, refuză să „stăm strâmb şi să judecăm la fel” (p. 135). Recunoaşte că s-a plictisit, că vorbeşte „în gol”, că se lamentează. Observă că „nimic nu mai e simplu” şi că dacă „eşti cinstit, eşti fraier”. Se străduieşte să scrie „ceva optimist”.

În anul 2003 se miră „Ia te uită în ce lume trăiesc”, iar în 2005 se întreabă „Ce ţară-i asta?” Să ne amintim cum zice I.L. Caragiale: „Ce lume, domnule, ce lume!” Se consideră disident când nu are „absolut nimic important de spus”. Conştientizează că i se reproşează că este „acru şi cinic”, că vede „numai jumătăţi goale” şi că, neavând câine, nu are „nici suflet”. Acest spirit, sub sentimente negative şi sub evenimente de necontrolat, ar putea obosi şi ar putea să renunţe, să cadă. Astfel ar putea să aducă tragedia lângă dezastru. Acest „eu” care se separă din „noi” şi observă colectivitatea nu se resemnează. El defineşte un profil remarcabil: „Am obosit. Dar nu mă las” (p. 137). Dacă „eul” creator ar fi evitat să-şi caute o parte a identităţii în „noi”, atunci cartea ar fi rămas la nivel de istorie, de relatare. Cum bine se ştie, accentul istoriei cade pe evenimenţial, factologic şi cronologic. Discursul istoric reţine oameni,  grupuri şi conflicte. Istoria se istoriseşte.

Dan Perjovschi, după ce-şi verifică identitatea de „eu”, face efortul de a se reintegra în „noi”. Pe acest palier semnificaţional, spiritul creator se manifestă ca un component al ţării căreia îi aparţine. Lentila discursului nu mai prinde eul ca separat, ci ca parte a întregului: „descopăr la mine ceea ce acuz la restul”. Această poziţionare nu mai este de istoric. Eul este un român lucid care vrea să facă ceva cu sine şi cu ţara sa. În această de posură de „eu” din „noi” nu-l reprezintă „hoţii de buzunare”, „mojicia” şi nici multe alte lucruri neplăcute. Declară că nu crede „în conspiraţii universale”, nu se bate cu vecinii, respectă minorităţile, nu poartă ghiul, nu intră „în faţă la coadă”, nu primeşte şi nu dă „mită”. Ştie că „noi” „merităm atâta încredere câtă avem în noi înşine”. Are simpatie pentru „tot ce-am vrea să fim, dar nu ştim cum, n-avem cum sau nu suntem în stare” (p. 115). „Eu” ca parte a lui „noi” promite şi nu se ţine de promisiune. Trăieşte condiţia că „suntem români” (p. 143), că acum „valorile s-au tulburat” (p. 147), că acum „nimic nu mai e simplu” şi că apar „idei gata abandonate”. Lumea în care trăieşte acum este o lume a lui „noi”: „Ăştia suntem. Amânăm” (p. 110). (Să ne amintim că Mihail Ralea afirma că una dintre caracteristicile noastre, ale românilor, o reprezintă amânarea).

Pe de altă parte, tot „ăştia suntem” când găsim mereu deschisă uşa pe care scrie „vă rugăm închideţi uşa” (p. 190) şi când „fiecare român” ne simţim potenţiale victime şi când suntem pripiţi: „Băi, era capra noastră! (…) Preocupaţi să dăm vina pe (…), am uitat că era vorba de noi” (p. 139). Ca „trăsătură naţională” (p. 148) este reţinut faptul că atât artiştii români, cât şi toţi ceilalţi nu se înţeleg şi s-ar elimina „unul pe altul”.

Faţă de istoria ce istoriseşte, întâlnim în acest plan observaţii şi constatări referitoare la valori, credinţe, relaţionarea cu celălalt, identitate, alteritate (descoperire de sine), atitudini colective şi ierarhizări. Ei bine, acestea sunt elemente definitorii ale analizei mentalitare şi ale istoriei mentalităţilor. Doi au fost factorii care au făcut ca ceea ce părea istorie să se dovedească a fi analiză mentalitară: profunzimea analizei şi trecerea timpului. Profunzimea observaţiei istorice a prins în istoric şi mentalitarul. Trecerea timpului a întunecat analiza social-politică şi a adus în prim-planul comprehensiunii analiza mentalitară.

V. În carte primează evaluarea din perspectiva unui spirit echilibrat, responsabil, onest şi de bună-credinţă. Tematizarea prezintă o largă extensie socială, culturală şi artistică. Problematizarea are preeminenţă asupra descriptivului. În ultimă instanţă, spiritualul prevalează asupra evenimenţialului. Observaţia istorică se transformă în demers mentalitar. Putem aserta că rubrica „Vis à vis” este o rubrică nu istorică, ci mentalitară. Venită dintr-o rubrică de revistă, cartea este argument ca rubrica să meargă înainte. Fluxul de cuvinte, textul la care Dan Perjovschi spune că munceşte mult, are expresivitate, coerenţă, coeziune şi izbuteşte să transmită un mesaj mentalitar limpede. Am zice că acest stil fermecător merită efortul. Mai mult, această conştiinţă a luptei cu cuvântul şi calitatea de a avea ceva de spus fac din Dan Perjovschi un scriitor în faţa căruia artistul vizual Dan Perjovschi, în oglindă, poate să-şi încline capul: „Ăştia suntem”, să tot fim şi să fim şi mai şi …

Lasă un răspuns