Dan Ionescu: Vis visus sau Forța visului. Cronică de Ana Dobre

coperta Vis visus de d ionescu

Astăzi s-a acreditat ideea că oricine poate scrie, că talentul este un nonsens, că poezia este doar o transcriere directă a celor mai obișnuite, banale trăiri. Nimic despre talentul, condiție sine qua non, de care vorbea Horatius în Arta poetică, doar tupeul ridicat la rangul de valoare națională într-o tranziție interminabilă. Dan Ionescu este un poet care, prin poezia pe care o scrie, se situează à rebours. Poezia este pentru el un domeniu al sacrului, al idealului, locul în care experimentează forța visului. Aceasta presupune redimensionarea timpului și a spațiului în funcție de tribulațiile imaginației. Poezia se întoarce pe calea regală a marilor semnificații conferind existenței dimensiunea metafizică.

Așadar, poezia transcende existența, îi dă un sens și noblețea aspirațiilor de depășire a limitei. Altă prejudecată pe care o infirmă Dan Ionescu este aceea a culturii creatorului. Se vehiculează ideea că un poet nu trebuie să citească prea mult pentru a nu-și pune în pericol propria inspirație… Dan Ionescu face poezie valorificând idei asimilate din surse diferite. O sursă inepuizabilă este cultura latină. Disciplina, rigoarea, geometria spiritului latin nu frânează exuberanța, nu împiedică inspirația să se manifeste plenar și decisiv. El reușește să împace un dionisianism mai însumat, vorba lui Ion Barbu, cu un apolinic riguros și restrictiv. Între aceste limite, poetul își conduce propriul discurs liric traversat de teme mari, asociind motive și mituri care mențin liricul între livresc și exuberanța trăirii dionisiace, între slova de foc și slova făurită. Un anume ermetism se insinuează datorită trimiterilor culturale. Cultura clasică a poetului străbate mereu la suprafață, generează de multe ori și întreține lirismul în zona intelectualității fără să lase, însă, copleșitor, impresia de răceală, de livresc epatant. Și la nivelul sintaxei poetice sunt inovații interesante. O frază specifică, lucrată în sensul conciziei și al preciziei matematice, contribuie la impresia de poezie dificilă, ermetică. unele propoziții încep cu un adjectiv participial ca și cum discursul liric ar fi o consecință a unui gând anterior, cititorul fiind luat părtaș la aventura interioară care duce la descoperiri interesante, personale. Ele dezvăluie, revelează eul. Sunt apoi propoziții – vers cu rol de ipoteză într-un discurs liric argumentativ. Logica poeziei e nelogică la modul sublim proclamase Macedonski și Dan Ionescu o demonstrează în felul lui. Pentru el, poezia nu este oficiere de mari / mici mistere, un act solemn, ci o stare naturală – starea de a fi extatică în raport cu lumea și cărțile pe care le iubești, care te-au format dăruindu-ți înțelepciunea și frumusețea lor (Drum spre casă, Lucru, În salon, Cu Teodor, Despre Iisus): Transfigurarea materiei / prin lucrul sufletului, într-o aparență luminoasă. / Căderea din Eden / e chiar trupul cu senzația lui de foame (…) O forță a destinului, / deconspiratoare de curs, / înmagazinată în fire (Despre Iisus).       

De multe ori, poetul mimează prozaismul pentru a sugera că poezia este o parte a existenței noastre, deși ne străduim atâta pentru a ignora acest adevăr. E o replică sui generis la burghezul gentilom al lui Moliere care vorbea proză fără să o știe… Aparentul prozaism este subordonat reflecției. Viața poate fi o „formă de concesie”, dar nu o rătăcire: „Îți poți pierde încrederea în prieteni, chiar în tine însuți, / dar nu în Dumnezeu” deoarece Destinul a fost implantat ca mijloc de îndreptare a „cursului unui neam, / iar omul este dominat și coordonat / de un destin derivat din impulsuri interioare”. Dumnezeu este armonie, acceptarea Lui în existența noastră ferește spiritul de eșecul existențial și răscumpără un destin salvându-l de greutatea blestemului ancestral: „Te recâștigi ca atitudine nemutilată de timp, / tu, cel supus prin ascendenți, clipei de început care este, / de fapt, secundă, / după ridicarea femeii din coasta lui Adam”. Nunta, ca motiv barbian, înseamnă unitate, unire și uniune, coincidentia oppositorum, în sens eliadesc – principiul primar al abaterii în cuplu de la poruncă, / și omul ajunge până la episodul cu pomul cunoașterii. / Ca să-și asigure frumusețea iubirii pământene”. Capacitatea poetului de a supune conceptele, de a le scoate de sub influența tradiției, de a le conferi căldura sentimentului se străvede în modul în care integrează neologismul rece, livresc, nepoetic într-o frază cu inflexiuni de incantație: „Dumnezeu cufundă prilejul nunții în fatum, / prin ceremonial, în fastum. / Un prilej de conexiune între inimă și izvorul divin de iubire / care abia așteaptă să scalde pereții cordului, cu unde”. Poetul se joacă de-a ordinea și dezordinea, ghidează în labirintul propriei creații sugerând un mod de lectură. El ar vrea o lectură fidelă și face efortul de a-și orienta cititorul. Grupează aleatoriu poeziile ca pe niște mărgele colorate mizând pe efectul de ansamblu. Le regrupează apoi într-un „Cuprins special” în funcție de experiența lirică, de trăiri, de „temă”, într-un cuvânt, în funcție de ritmurile interioare. Cele mai direct personale, autentice care par descrieri / transpuneri ale unor experiențe trăite ca atare se află în secțiunea Caracter autobiografic. Urmează, în funcție de acest clasament subiectiv, secțiunile Diverse, Livrești, Discursuri lirice noi.  

Cele patru secțiuni indică și direcții tematice, gruparea personală nefiind cu totul aleatorie. Câteva teme se impun prin recurență: universul domestic, universul cărții, relația eu – lume – univers, poezia despre poezie. Visul este tema centrală (Înspre gândurile lui Dumnezeu, Concluzie, Regulă). Înspre gândurile lui Dumnezeu e construită pe ideea romantică a alternativei visului: Lumina viselor îmbogățește, într-un fel misterios, lucrurile sau Omul visează ce lume tatonează spiritul său. Iubirea apare în ipostază livrescă în Revederea cu Venus și Șoapte. Lipsită de fiorul trăirii personale, poezia aceasta nu are viață proprie. E rece, distantă, neverosimilă ca o poveste pe care o repeți dar care nu-ți aparține. E o lirică obiectivă în care eul se detașează pentru a se privi din exterior în balansul etern al experiențelor efemere – Venus mai zise nedeslușit ceva, / și, cum se întoarce, / din mantia-i purpurie, / căzură peste prag, / pergamente de sugerare / a unui impas feeric.

Așezat între „lumea reală” și cea „ipotetică”, omul visează ce lume tatonează spiritul său, orice „formă reală” fiind „înfometată de vis”. „Taina” se revelează în banal, în „evenimentele diurne”, „într-un fapt mărunt”, trage poetul o Concluzie. „Aliajul” dintre realitate și vis este, în Reguli, o condiție a artei: „Aliajul dintre vis și lume / atât de mult îl confundă harul de a scrie cu viața, / încât nu mai planează în vreo inimă, / avântul spre altceva”. Livreștile (Imboldul cărții, Întâmplare, Îndemn (după Ovidiu), Amor citise numele acestei cărți, Ar fi fapte (după Ovidiu), Către Venus (după Lucretius), după Lucretius, În salon, Exteriorizare, După Caesar) sunt, deopotrivă, reflecții în marginea unor mari cărți și reflexii ale propriului gând în universul ficțional al creatorului – Demiurg. Poetul își încearcă instrumentele în aceste raportări / răsfrângeri pentru a-și verifica forțele, pentru a se căuta / regăsi în universuri alternative. E un mod de a sugera circularitatea creației.

Ovidiu, Cervantes, Lucretius apar ca ipostaze lirice arhetipale cu valoarea unor modele exemplare. Viața lor a trecut în spatele destinului care i-a transformat în repere spirituale dincolo de determinări spațio – temporale. În acest ciclu, Dan Ionescu își perfecționează astfel retorica punând cuvintele să sune în alte contexte, ascultându-le sunetul într-o frazare nouă care-l apropie de postmoderniști. Poate că poetul și-a propus să corecteze teza lui Eugen Lovinescu referitoare la mutația valorilor estetice: nu opera suferă mutații, ci conștiința interogativă a receptorului. Artistul trebuie să interogheze textele și să le redescopere frumusețile, trezindu-le la viață, redându-le circuitului cultural.

Uneori, clamează pierderea inocenței, a sacralității care ținea în permanență comunicare cu Divinitatea. Ipostaza imaginată de poet trimite în atemporal, un timp mitic refăcut în oniric. Visul este în acest context, o alternativă la degringolada vieții moderne. Pentru un romantic ca Nerval, visul era a doua viață. Pentru Dan Ionescu, este o modalitate de apropiere de sacru. Avantajul visului nu poate fi decât „individual”, așadar, personal. În vis, omul nu se mai poate escamota, disimula, este el însuși. De aceea, e de preferat vieții reale. E apoi și universul libertății absolute, cel puțin aparent. Frânele conștientului se slăbesc, dar subconștientul are și el frânele, cenzurile lui.

Alteori, face poezie din situații arhetipale, poezia având menirea de a reinventa un timp anulat în dimensiunea lui obiectivă, să-l reînvie, asociindu-i un spațiu „de o mie de pași, în jur de 140”. Narațiunea este forțată să devină confesiune, poveste a ființei, căci în ciuda forțării determinărilor spațiale și temporale, indeterminarea persistă și creează lirismul. Într-o definiție ca o respirație, poezia este primăvara eternă a spiritului: „Prințesă a luminii, / alaiul tău de flori și de păsări / migălește la schimbarea rosturilor. // Petale mușcă din dispariția gerului. // Umbră de tufănele, coji de salcâm, / glas de păsări. // Nimic dintre cele ce-mi imaginasem / nu mi s-a părut foarte departe atunci”. Omul vibrează în fața miracolului, primăvara fiind o exteriorizare și o prelungire a dorului de dezmărginire: „În mine, un lift de trestii subțiri, pentru puls, / în brațe, cuiburi”.

O poezie destul de rece, depersonalizată, barbiană fără efortul lui Ion Barbu de a se camufla în spatele cuvintelor, aceasta este impresia de ansamblu pe care o lasă poezia lui Dan Ionescu. El se apropie de Ion Barbu prin tendința de a se obiectiva, de a-și depersonaliza discursul liric. Chiar și atunci când expresia poetică este mai direct personală, eul se situează în afara evenimentului, în ipostază contemplativă, ca un observator al propriei deveniri: „Sentimentul nu stă în legătură / numai cu solitudinea care îl regenerează. / Întrucât este hotărât de probleme subiective, / îl reconsider atributul unei întâmplări în sine” (Ființă solitară).

O astfel de poezie este o provocare pentru spirit, un exercițiu de imaginație, o călătorie în universuri imaginare.

(Revista „Meandre”, Nr. 1 / 2009)

 

Lasă un răspuns