Vasile George Dâncu: Universul Mama. Cronică literară*, de Dan Ionescu

Vasile George Dâncu: Universul Mama*

*Cronică apărută în revista „Scrisul Românesc”, nr. 3 / 2017

Încă de la început, în cea mai recentă carte a lui, Universul Mama (Ed. Casa de editură Max Blecher), Vasile George Dâncu statuează rivalitatea ca altă artă, dintre fotografie și literatură. Fotografia, cu darul ei mecanicist: „țac pac / face aparatul” (Fotografii de familie), se adresează privitului, a doua, poezia, sufletului, dar amândouă au același rol, de a eterniza obiectivul, în cazul de față, familia. Beneficiarul ambelor arte este poetul care, în timp ce privește „un set de fotografii”, își aduce aminte de explicațiile pe marginea lor, conferite de mamă: „de câte ori îmi arătai aceste fotografii râdeai / că tata avea când a fost mire cizmele rupte”. Elementele biografice sunt aranjate ca într-o poveste, avându-l ca protagonist, la diverse vârste, pe autor. Mereu, el s-a bucurat de sprijinul necondiționat al mamei. Finalul primei poezii este emoționant. Mai sus ca mama e numai Dumnezeu, dar nu catalizând dragostea fiului, ci repetata-i rugăminte: „și acum o las pe Mama / și mă întorc spre Tine / Doamne / nu vreau glorie și nici cititori / vreau doar un singur lucru prin aceste versuri – / să prindă viață familia mea / rămasă în niște fotografii”. Această adresare amintește de Pygmalion care vrea viață pentru propria-i sculptură, pentru a-și bucura el sufletul cu dragoste. Vasile George Dâncu invocă reînvierea familiei, pentru ea însăși, pentru reînnodarea unui spirit cu sens al ei.

Cuvintele noi, împrumutate din sfera medicinei, n-au fost percepute de mamă în sensul propriu pentru că nu a vrut să-și îndurereze copiii, afirmându-le clar. Aparenta ignoranță a fost o armă de a lupta cu boala: „te mai sunau prietenele tale de pe la Runc / și le spuneai // am o tumoare / la pancreas / dar nu grav / ferească Dumnezeu de un cancer” (II Cuvinte noi). Această modalitate de a-și îmbărbăta copiii a fost împrumutată și exercitată la rându-i de către autor față de propriii fii. De exemplu, De Paști, a mascat supliciul, amplificat de tot felul de întrebări: a fost sau nu potrivită evitarea unor discuții pe seama diagnosticului devastator, a despărțirii iminente, cu această firească urare contextuală: „Hristos a înviat!”.

Amănuntele autobiografice sunt reținute dimpreună cu ecoul lor sufletesc. Dar Viața merge înainte. Un motiv îl reprezintă comparația, din sinele poetului, dintre felul mamei de a fi privit lucrurile și al lui. Unghiurile ar fi coincis cu siguranță, anume să fie încurajată bucuria existențială a copiilor poetului și, respectiv, a nepoților ei. Totuși, pe autor, nici terasa, nici cinematograful nu-l sustrage suferinței. Trăirea evenimentelor curente nu-i mai aduce în suflet exuberanța firească a traversării lor. De aceea, adresează o invectivă vieții. Mama, plasată pe același plan al considerației, cu Dumnezeu, prin majuscula inițială, a generat apariția unui univers care înseamnă ca totul adus de zile să aibă legătură cu ea. Anotimpurile renasc total diferit ca până acum: „a venit primăvara / cireșii au înflorit tu ești în pământ” (V. Râde pădurea)

Volumul Universul Mama se constituie ca o istorie a dragostei adevărate pentru Mama, cuvânt sfânt, pentru a cărui rostire „atingi buzele de două ori”.

Lasă un răspuns