Jean Băileșteanu: O paradă a moravurilor*. Recenzie, de Dan Ionescu

O paradă a moravurilor*

                        de Dan Ionescu

 *Recenzie apărută în revista „Scrisul Românesc”, Nr. 3 / 2018

 

 

            Viața ca o… paradă Jurnal de scriitor sub dictatură – ediție completă în cinci volume, roman memorialistic (Editura Autograf MJM, Craiova, 2017), de Jean Băileșteanu este un roman memorialistic, elaborat de-a lungul a patru ani. Titlul, care poate fi interpretat ca o parafrazare a cărții lui Marin Preda, trimite la conceptul shakespearian, preluat și de Eminescu, lumea ca teatru, observată, dintr-un colț stând în sine, de către scriitor. În cazul lui Marin Preda, denumirea făcea aluzie la existența unor personaje dornice să ia viața în piept, să se arunce asupra ei, ca asupra unei prăzi.

Conștiința scriitoricească este fundamentală, sinceră cu misiunea scrisului: „Până la urmă, deși nu sunt un credincios fanatic, viața e dată de Dumnezeu. Sau cel puțin așa se vorbește. Și asta o spune nu un aventurier, nu un nomad, ci unul care n-ar putea trăi decât în limba lui, în țara lui și cu poporul lui, cu un devotament bolnăvicios față de prieteni, în special, față de oameni, indiferent de regim, în general. Așadar, în tot ceea ce urmează în această carte, jur să spun adevărul și numai adevărul… Așa să-mi ajute Dumnezeu…” (p. 9, vol. I).

Oamenii prezentați, după cum se spune, cu subiect și predicat – în majoritate – sunt încă vii, iar trăsăturile de caracter, deprinse din fapte și atitudini, pot fi considerate noțiuni, precum aceea de tartuferie. Cartea, probabil bazată pe un jurnal de scriitor, dublat de o memorie fabuloasă a autorului, are o acțiune complexă, de întindere mare, de la începutul deceniului al cincilea, din secolul trecut, până în contemporaneitate. Personajele sunt prezentate în măsura în care au ieșit în cale autorului, cu acele fapte și vorbe definitorii pentru momentul interacțiunii.

Înainte de toate, Viața ca o… paradă are un aspect de bildungsroman, fiind descrisă devenirea spirituală, dar și în plan social, a personajului-martor, care nu obține nimic de la viață, decât prin muncă. Destinul lui este un model pentru orice tânăr, care, în momente de impas, când nu se poate destăinui celor apropiați, problema părându-i de o intimitate inefabilă, poate lua din lectură avântul salvator: indiferent de context, de vitregia survenită, nu trebuie să renunțe la vocația nativă. Camil Petrescu, dedublat, de exemplu, în Ștefan Gheorghidiu, suferă pentru că nu reușește să schimbe lumea în mijlocul căreia trăiește, cade într-o depresie a geloziei, limitată de experiența feroce a războiului. Jean Băileșteanu lasă lucrurile să se desfășoare așa cum vin, dar când le transferă în carte, le analizează judicios, în virtutea acelei părți pozitive care și ea ar fi fost o alternativă la cursul vieții, dar nu s-a întâmplat din cauza eticii precare a oamenilor care le-au determinat și pe care autorul i-a observat și i-a descris cu o franchețe fascinantă pentru orice tip de cititor, inclusiv din rândul celor „prinși” în pagini cu fapte de regres moral.

În același timp, sunt investigate două societăți, înainte și după Revoluția din 89, cu medii dintre cele mai diverse: școala, armata, biblioteca, locul de muncă etc. În această capcană a istoriei, cad mai multe cunoștințe ale autorului ca om al cetății. Un exemplu pitoresc pentru felul în care unii au încercat să-și convertească slugărnicia în conduită demnă – cel puțin în aparență – dar și pentru mască era tardiv, este cazul, afirmat clar, în toate nuanțele de către Jean Băileșteanu în roman, al unui poet cu funcții importante, când la o editură, când la o publicație de prestigiu: în numărul din decembrie 89, al revistei literare unde lucra, proslăvea partidul și pe secretarul general, iar în numărul din ianuarie – 1990, se referea în mod demagogic la democrație, la sacrificiu etc. La întrebarea autorului, care ești tu cel adevărat?, acel poet lăudăros, deși frecvent ieșea din complicație cu vorbe ipocrite și mieroase, de data aceasta rămâne mut de uimire. În substratul cărții, întrebarea persistă: câți dintre aceștia, asemănători oportunistului slugarnic, au trecut granița în democrație, importând noii organizări, prin mediile pe unde au hălăduit, un astfel de comportament umil.

Pentru lume în general, un premiu încununează o muncă, atribuie un merit unei cărți deosebite. În volumul al cincilea, autorul redă un dialog purtat cu o femeie, dăruită cu funcții importante în breaslă, care agitând ideea că e statutar să stea la un loc cu membrii unei comisii, desemnate să acorde premii, nu pleacă de acolo, decât după ce, sub influență, îi e premiată cartea și ei. Pentru ce-i va fi folosit răsplata respectivă, când, într-un cerc, oricât de restrâns, s-a purtat ca un parvenit perfect și a dezamăgit, dar, poate, a considerat că toate i se cuvin, atâta vreme cât și restul va fi fost obținut la fel.

Toate lucrurile din acest roman de factură memorialistică, original prin temă: punerea față în față a două societăți și străbaterea lor de către personaje dinamice, precum Viorel Ceaușu, ins cu energie și umor, trebuiau spuse exact cum apar pe hârtie. Cei care sunt surprinși în rânduri ca într-un malaxor, în ipostaze despre care nu ar fi crezut că vor fi aflate peste ani de un public vast, vor conștientiza încă o dată cât de neiertătoare e forța scrisului, mai ales când pana se află în mâna unui scriitor ca Jean Băileșteanu, care mereu observă și când se așează la scris, nu se ridică decât dacă nu mai e cerneală în călimară, iar până o umple, își continuă cartea în gând.

O părere la “Jean Băileșteanu: O paradă a moravurilor*. Recenzie, de Dan Ionescu

  1. Orice Vietate e ceea ce pare

    Privind ființele bipede în coloană,
    Viermele se adresă către omidă:

    – Soro, ce nonșalant ăștia imită
    Al nostru mers târâș, fără …coloană!

    Petre Cazangiu

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.