Dan Ionescu: Forța visului, de Geo Constantinescu

coperta Vis visus de d ionescu

Forța visului

 

de Geo Constantinescu

Poetul Dan Ionescu (născut în 1970, în Bălăcița, județul Mehedinți) a debutat în 1995 cu volumul de versuri Biblioteca într-o alocuțiune (Editura Avrămeasa, 1995) în care punea, plin de curaj, problema condiției poetului într-o lume contemporană debusolată, o lume a brutalei abandonări a spiritului și a valorilor tradiționale care, totuși, au definit-o și i-au dat sens. Punctul de vedere al poetului este tonic, sub aparența naivității este absolut încrezător în valoarea perenă a cuvântului și mai ales în nevoia lui de a recupera omenescul din concasoarele unui timp al continuei degradări. Astfel, el redescoperă această lume prin simplul ceremonial (pierdut de mulți dintre contemporanii săi) al lecturii:

„deschid un volum

cu nimb rustic:

tocmai căzu luna,

în cântecul

cocoșilor” (Lectură).

Evocarea subtilă a unor elemente ale civilizației satului abandonate de modernitatea urbană încorsetată în cutii de oțeluri și betoane, suficientă sieși, apare aici fără să supere, tocmai pentru că poetul reușește să evite cu siguranță locurile comune ale retoricii, reinventând frumusețea poeziei printr-o nouă sintaxă, ca rezultat al bunei stăpâniri a limbajului poetic. Reușita lui este dată și de preocuparea pentru conținutul profund uman al cuvintelor, în care realitatea intră cu toată bogăția ei, neglijată prea ușor de către semeni:

„inima n-a putut arunca afară

vreun sentiment

se prefăcea continuu

în lună sau poveste” (Inspirație).

Elementele arhicunoscute ale peisajului bucolic sunt sublimate viu de poet într-o creație în care spontaneitatea trăirilor se topește într-o meditație duios-ironică asupra marilor momente ale vieții individuale, protejate de tradiție:

„Inexpresivă stare a clopotului

care-și îngroapă sunetul

în lumina mucegăind pe coapse,

ne apropii sau numai ne desparți?”

(Simplă interogație).

Dangătul clopotului amintind de Ion Pillat, martorul eternității de bronz a vieții individuale și sociale prin marile lor evenimente, revine firesc în poezia lui Dan Ionescu, ca o necesitate a recuperării timpului trecut, dacă nu cel edenic, măcar cel mereu prezent în devenirea de sine a omului. În eternitatea acelui dangăt de bronz, poetul, la fel ca înaintașul său în ale descifrării eternităților de-o clipă, caută clipele de grație ale unirii prin nuntă cu ființa iubită sau ale despărțirii prin moarte de aceasta. În toate, însă, găsește un suport al eternității, care este însuși satul cu credința sa nezdruncinată. Cum această civilizație pare abandonată, poetul o recuperează duios din amintire:

„Și se duceau în amintiri la moară

străbunii mei cu saci rotunzi de grâu”.

Este imaginea permanenței vieții, imagine venită din netimp, pe care poetul o surprinde viu. Așa cum surprinde orice moment al vieții personale, deschis plenitudinii:

„Suprapus concretului,

episodul în care tu, neliniștită,

loveai zăpada

cu piciorul tulburând-o,

amenință permanent să se așeze în scris”.

Volumul următor, Altceva de cunoscut (Editura Aius, Craiova, 1998) pare a descoperi timpul gol al contemporaneității măcinate de risipiri, întru utilitatea materialității înrobitoare. Orizontul deși împuținat îi apare greoi, degradat, derizoriu:

„Apusul plecat peste

un purceluș rumen, cu mărul în gură”.

Este una din imaginile apocalipsei ghiftuirii omului grobian, a omului fără dimensiunea spiritului, a transcendenței. În acest context, poezia este chemată să-l salveze pe acest om împuținat, pe acest om pierdut, adormit spre aneantizarea grămezilor de lucruri care l-au înrobit:

„Tensiunea poeziei mă fură din bagajele acestei vieți.

Între atâtea obiecte, voi fi prosopul care

să șteargă de tristețe și suferință pe Dumnezeu” (La hotel).

Și tot poezia se întoarce triumfătoare spre poet, când surprinde elementele din natură, pe care omul ghiftuit, omul gol de substanță, nu o mai vede. Notează el în poemul Spirala:

„Exultă grădina. Palpitația se transferă în păsări.

Văzduhul dă bice norilor, a căror turmă,

așezată pe-o îndepărtată cetate,

începe să pască sunete de clopotniță”.

Metafora spiralei este metafora destinului omului, dar și cea a continuei deveniri a universului. Văzduhul, norii, constituie leagănul formării omului primitiv, natural, al trăirilor pure, nelimitate, iar cetatea, sunetele clopotniței sunt creațiile civilizației care i-au dat sens. Dar atunci când sunt părăsite aceste elemente esențiale, pentru haosul fără sens al obiectelor perisabile ale contemporaneității, omul e pierdut. Volumul ce-l succede, Departe de ocean (Ed. Cartea Românească, București, 2000) reia tema destinului poetului în lumea de azi, găsind puncte de reazem tot în omul naturii și al civilizației tradiționale, reprezentat simbolic de țăranii risipiți pe ogoare, ale căror brăzdări pe frunți și obraze „amintesc de supărarea Domnului pe om”. E vorba de supărarea care a născut creația umană, efortul de completare a creației perfecte, dar limitate, a lui Dumnezeu.

Poetul, în fâșia de timp care i-a fost dată ca să trăiască se întreabă din nou „de cine e țesută și la ce macat/ e adăugată, la al plângerii sau fericirii?” (Subiecte despre vreme).

Volumul Vis visus sau Forța visului (Ed. Scrisul Românesc,Craiova, 2007) regăsește în tradiția clasică a lui Lucretius sau Ovidius eternitatea ființei ce nu a renunțat să viseze, care nu a renunțat la iubire. Atunci când omul comun se pierde prin labirinturile aglomerărilor materiale ale civilizației risipirii, când nu-și mai află sens și ideal, îi amintește de vorbele acestora în poemul Îndemn (după Ovidiu):

„Prin aceste îndeletniciri, prin altele,

te dezobișnuiești să iubești.

Tu călătorule, totuși,

cu toate că, prin lanțuri puternice,

iubirea te reține”.

Prin contactul cu clasicii, expresia poetului devine mai sigură, mai înțeleaptă. Astfel, el se adresează contemporanilor mult mai sigur de înțelepciunea dobândită prin creațiile acestora. Adaugă el în poemul Înspre gândurile lui Dumnezeu:

„Lumina viselor îmbogățește,

Într-un fel misterios lucrurile.

O reașezare a lumii în rosturi și o îndeplinire

mai bună a destinelor”.

Pericolele vin însă din superficialitatea prezentului. Astfel, îi apare în față o lume fără de busolă, fără  visuri, fără iubire – lumea faptului divers: „Din ziare extragem, pentru bârfă / subiecte comice” (Pretenție estivală). La fel, în goana nebună a individului de azi de a-și transforma ființa într-o chinuită piesă a angrenajului practicii societății producătoare de bunuri, constată că „Din mersul tău prin fapte, cu viteză,/ taina scade în ochii tăi într-un fapt mărunt”.

Dincolo de acest angrenaj al devorării de sine au rămas țăranii în veșnicia trudei lor pe pământul mare și bun:

„Țăranii au plâns.

Plugurile, ușoare față de lacrimile vărsate.

S-a arat cu lacrimi” (Zeul Ares).

Prin urmare, în acest spațiu al dorinței de a nu pierde tradiția, înțelepciunea, visul, dragostea se construiește poezia lui Dan Ionescu. Astfel, avem poemul-emblemă a recuperării omenescului, intitulat sugestiv, O inimă deschisă:

„O întovărășire de culori surprindea

clopotul în răzbat.

Sub circumferința de bronz,

ai deschis gura plină de mirare.

Se vestea despre persoana de alături care,

pentru iubire, la umbră, sub cuiburi”.

E vorba de aceeași imagine a clopotului etern care cheamă la credință, iubire și vis, care apără omenescul de destrămare.

Prin urmare, poezia lui Dan Ionescu reușește să facă atent omul modern, omul sedus de o societate a utilitarismului mort, risipit printre labirinturile abundenței oarbe de obiecte fără sens, la valorile care au creat ființă, care au creat spiritualitate. Versurile sale au menirea de a-l scoate pe acesta din inerție, de a-l determina să mediteze asupra propriei condiții, să schimbe ceva din această lume, iar asta să o facă conștient.

Articol apărut în revista „Mozaicul”, Nr. 1 / 2013, p. 12

O părere la “Dan Ionescu: Forța visului, de Geo Constantinescu

  1. Pagini care deschid poarta absurdului existențial! Natura secretă a volumului ,,Vis visus”, purtând în epicentrul său magnitudinea unui vis și percepția realizării lui, sporește imunitatea față de provocările vieții. În fond și visul are diferite grade de putere. Aceasta este în fapt marea iluzie a vieții, prin intermediul căreia putem retrăi sentimente exaltante.

Lasă un răspuns