Dan Ionescu: Dimitrie Cantemir, personalitate enciclopedică. Referat

descărcare

Prin vasta și remarcabila sa operă științifică și literară, Dimitrie Cantemir se afirmă ca o personalitate a Renașterii noastre. G. Călinescu l-a comparat cu Lorenzo de Medici.

A fost domn al Moldovei, în 1691, apoi, în 1710 – 1711. În urma luptei cu turcii de la Stănilești, pe Prut, a fost nevoit să se refugieze în Rusia lui Petru cel Mare. Este primul savant român, membru al Academiei din Berlin, iar în Diploma care i s-a conferit, se specifică: „Prin adeziunea sa, societatea noastră a dobândit o nouă strălucire și o podoabă neîntrecută”. La Academie, avea colegi pe geograful Humboldt și pe filosoful Leibniz.

Fostul său mare hatman, Ion Neculce, în portretul pe care i-l face, subliniază modestia, dar și cunoștințele în multe domenii ale lui Dimitrie Cantemir. „că așa se arăta de bun și de blând, tuturor, ușile deschise și nemăreț, de vorovea cu toți copiii. Era om foarte învățat”.

Dimitrie Cantemir își începe activitatea de savant prin câteva lucrări de filozofie, precum primul eseu filosofic de la noi, Divanul sau Gâlceava înțeleptului cu lumea sau Județul sufletului cu trupul, lucrare scrisă în grecește și românește, apărută la Iași, în 1698, sub îngrijirea profesorului său, Ieremia Cacavelas. Ca model folosește Dialogurile lui Platon, intitulate Simpozion (discuții în contradictoriu).

Lucrarea are la început o dedicație pentru fratele său Antioh, o Prefață adresată cititorului, o închinare a profesorului său, Ieremia Cacavelas, urmate de trei părți ale cărții. Partea I (Cartea I) cuprinde un dialog între lume, ca exponentă a plăcerilor egoiste și trecătoare ale omului, și înțelept, ca mandatar al spiritualității umane, care socotește viața de pe pământ ca o pregătire pentru viața viitoare.

Cartea a II-a este un comentariu al dialogului dintre înțelept și lume, urmărind să demonstreze justețea părerilor înțeleptului. Unele argumente vădesc protestul autorului față de moravurile societății: „Bogăția e pricina multor răutăți. Bogăția crescând, lăcomia crește și ea, iar din lăcomie se naște zavistia”.

Partea a III-a este o pledoarie pentru împăcarea înțeleptului cu lumea, autorul fiind de părere că viața trebuie trăită în lumina moralei creștine.

Din lucrare se deprinde ideea că lumea e trecătoare și că este supusă unui destin orb. Lucrarea se încheie cu cele zece porunci ale stoicilor, formulate de Marcus Aurelius Antonius în opera Între maxime. Sentințele amintesc de Glossa eminesciană.

În cadrul literaturii române vechi, Divanul sau Gâlceava înțeleptului cu lumea sau Județul sufletului cu trupul, ca operă de cugetare se înscrie alături de Viața lumii, de Miron Costin, și de Didahiile lui Antim Ivireanul.

În lucrarea filosofică, redactată în limba latină, Imaginea științei sacre care nu se poate zugrăvi (Constantinopol, 1700), se tratează problema originii universului, progresul creației, problema timpului, a vieții, problema etică referitoare la predestinare. Această lucrare este considerată ca una dintre primele scrieri filosofice în cultura română. Rezolvarea chestiunilor ridicate se face în lumina concepției religioase. Tot ca lucrare filosofică este și Logica, alcătuită în vremea ieșeană. Dimitrie Cantemir consideră: „logica deschide ușile tuturor științelor”.

Opera care-l consacră (ca literat) este Istoria ieroglifică sau Lupta dintre Inorog și Corb, scrisă la Constantinopol, între 1703 – 1705.

Opera care-l consacră (ca literat) este Istoria ieroglifică sau Lupta dintre Inorog și Corb, scrisă la Constantinopol, între 1703 – 1705.

După G. Călinescu, „Istoria ieroglifică este un roman alegoric”, iar după P. P. Panaitescu, „un pamflet politic și social, asemenea Istoriei secrete a lui Procopius”.

Romanul e conceput ca o epopee eroico-comică în douăsprezece părți, ca epopeeaBătălia broaștelor. Este un roman alegoric pentru că personajele care participă la acțiune apar sub înfățișarea unor animale și păsări și ca atare la sfârșitul cărții există o cheie (o scară) pentru dezlegarea semnelor ieroglifice. Astfel, Inorogul e Cantemir, iar Corbul, Brâncoveanu care domnește în țara păsărilor. Dimitrie Cantemir își propune să povestească lupta dintre aceste familii domnitoare, pentru tronul Moldovei. Constantin Brâncoveanu dorea să pună în Moldova, fie pe ginerele său, Constantin Duca, fie pe un boier credincios lui, pe Mihai Racoviță. Istoria ieroglifică este în același timp și un pamflet politico-social pentru că ne dezvăluie mijloacele prin care se obținea domnia de la turci: intriga, banul, crima. N. Iorga aprecia opera aceasta „cel dintâi roman românesc bazat pe temeiuri de realitate istorică”. Constantin Brâncoveanu dorea să-l instaleze pe Racoviță, numit în carte, Struțocămila. În timpul lui Racoviță, țărănimea se răscoală (albinele) împotriva marilor boieri (păsări și animale de pradă). Constantin Brâncoveanu, folosind intriga și banul obligă pe turci (crocodili) să aresteze pe Cantemir și pentru eliberarea lui, împăratul crocodililor cere 1000 de galbeni, pe care refuză să-i plătească până și fratele său, Antioh Cantemir. Tânguirea Inorogului1 a inspirat mai mulți poeți.

Când un prieten al Cantemireștilor ajunge vizir, se realizează împăcarea dintre Brâncoveanu și Cantemir, prin mijlocirea lui Toma Cantacuzino, rivalitate care a durat șaptesprezece ani și astfel în Moldova este instalat ca domn Antioh Cantemir, iar C-tin Brâncoveanu consimte să despăgubească pe soția lui D. Cantemir pentru averea pe care i-o confiscase.

Istoria ieroglifică are valoare literară atât prin portretele pe care le realizează, adevărate caricaturi, așa cum e portretul patriarhului din Ierusalim: „ca un bivol de China, la trup negru și la cap alb”, cât și prin narațiunile conținute ori prin descrierea cetății Constantinopolului, unde tronează zeița lăcomiei. Autorul folosește zicători și proverbe, în special când vorbește despre împăcarea lui Constantin Brâncoveanu cu Dimitrie Cantemir.

În timpul șederii în Rusia (1711 – 1723), Dimitrie Cantemir s-a afirmat ca un istoric modern datorită panseului că orice faptă istorică are o pricină.

La cererea Academiei din Berlin, scrie în limba latină Descriptio Moldaviae (1716), prima scriere românească cu caracter științific, având la sfârșit harta Moldovei gravată în Olanda.

 

La cererea Academiei din Berlin, scrie în limba latină Descriptio Moldaviae (1716), prima scriere românească cu caracter științific, având la sfârșit harta Moldovei gravată în Olanda. Lucrarea cuprinde trei părți: prima este geografică și economică pentru că se referă la numele și hotarele Moldovei, la apele și munții zonei, la bogățiile solului și subsolului, la bogățiile țării în animale și păsări domestice, precum și la unele târguri: Cotnari, Suceava (capitala țării), vestita cetate a Neamțului. Partea a doua este partea politică a statului feudal pentru că tratează puterea centralizată a domnului, care scade după Miron Barnovschi, despre obiceiurile la înscăunarea ori la mazilirea domnitorului, la dregătoriile țării, la oastea moldovenească, la legislația țării, la divanul de judecată al domnului, la unele obiceiuri dinainte de creștinarea dacilor: drăgaica, sânzienele, paparuda, colinda, zburătorul, vrăjile și descântecele.

 

Partea a treia își propune să informeze pe cititori despre religia și mitologia românească, despre graiul moldovenesc. Se remarcă patosul cu care scoate în evidență frumusețea locurilor din Moldova, vitejia locuitorilor în luptă, compasiunea pentru sărmanii țărani.

Scrierea care i-a adus prestigiu european este Istoria creșterii și descreșterii Curții Otomane, tradusă în limbile franceză, engleză, germană și rusă. Opera cuprinde două părți: istoria creșterii Imperiului turcesc de la înființare (1300), până în 1672, și istoria descreșterii Imperiului Otoman, de la 1672, până în 1716. Cauzele decăderii puterii turcești, mai ales după asediul Vienei, au fost: lăcomia, corupția și tirania turcească. Lucrarea a constituit, timp de o sută de ani, singura operă de informare despre Imperiul Otoman. Ea s-a bucurat de aprecierea unor mari scriitori, Victor Hugo, în prefața Orientalesau Byron, în Don Juan. Voltaire, într-o scrisoare trimisă lui Antioh Cantemir (băiatul lui Cantemir), mărturisea: „Am deosebita cinste de a vă înapoia Istoria Otomană pe care o restitui cu regret. Am învățat din ea multe lucruri”.

Tot în limba latină, scrie despre viața lui Constantin Cantemir, în care încearcă să justifice fapta tatălui său, care a trimis la moarte pe marele cronicar Miron Costin. Din această lucrare, s-a inspirat Constantin Negruzzi când a scris Sobieski și românii.

În limba latină este redactată, la cererea Academiei din Berlin, și ultima lucrare istorică, amplificată și în limba română, Hronicul vechimii romano-moldo-vlahilor. De fapt, lucrarea cuprinde istoria românilor din cele mai vechi timpuri și până în vremea autorului, în cadrul istoriei universale. Este cea mai valoroasă lucrare de istoriografie din trecut, ale cărei concluzii sunt valabile și astăzi: continuitatea poporului român în Dacia (idee susținută și de Constantin Cantacuzino în Istoria Țării Românești) sau ideea despre viața neîntreruptă a românilor pe întreaga Dacie. Manuscrisul latin se păstrează la Arhivele din Moscova.

După o Prefață în românește și latină, o Precuvântare către cititor, inclusiv Bibliografia, urmează o amplă introducere intitulată Prolegomene, trei cărți, după care, hronicul propriu-zis, împărțit în zece cărți. Scopul tezei este de a face cunoscută străinătății istoria poporului nostru.

Introducerea se ocupă de geografia Daciei, ca și de istoria dacilor, inclusiv de războaiele dintre romani și daci, apoi de istoria romanilor pe care îi consideră descendenți din grecii refugiați în urma războiului troian în Italia, de combaterea istoricilor care au interpretat greșit formarea poporului român, luând atitudine și împotriva basnelor lui Simion Dascălu. Plănuind istoria românilor pe un plan foarte vast, Dimitrie Cantemir inserează în cronică istoria propriu-zisă, până la întemeiere, și nu până la evenimentele din vremea sa. În numele dragostei de moșie, el precizează că retragerea romanilor din Dacia în 271 s-a petrecut ca o bejenie din fața barbarilor, romanii reîntorcându-se în Dacia imediat ce au apărut condiții de viață favorabile. Această retragere a fost deci de scurtă durată. Cei care au schimbat numele Daciei în Valahia au fost bulgarii care s-au stabilit definitiv în sudul Dunării.

Dimitrie Cantemir se ocupă și de istoria românilor din sudul Dunării, macedo-românilor, de continuitatea elementului romanic în Dacia după năvălirea tătarilor până la întemeierea Țărilor Românești, de către Dragoș-vodă în Moldova și de către Negru-vodă, în Muntenia. El susține continuitatea elementului romanic în toate părțile Daciei, chiar în timpul năvălirii barbarilor, folosind în acest sens mărturia unui istoric străin Bonfinius, care afirmă: „Însă cineva despre locurile lor să-i dezrădăcineze n-a putut”. Prin urmare, Dimitrie Cantemir susține o idee acceptată și astăzi, anume continuitatea elementului romanic pe tot pământul Daciei, pe de o parte, și conviețuirea dintre băștinași și barbari, pe de altă parte. Ca umanist, el subliniază rolul civilizator al romanilor și din patriotism susține că românii sunt „romani puri”.

Dimitrie Cantemir este premergătorul Școlii Ardelene, opera lui fiind cunoscută de reprezentanții acestei Școli. La câțiva ani după moartea lui, Voltaire, în Istoria despre Carol al XII-lea, scrie: „Cantemir unea talentele vechilor greci cu știința literelor și cu cea a armelor”. În Marea Enciclopedie Franceză, sunt consacrate trei pagini marelui savant român. El este și autorul unor lucrări orientale, ca: Zidul CaucazuluiDespre Coran și al importantei culegeri, Orientalia.

2 păreri la “Dan Ionescu: Dimitrie Cantemir, personalitate enciclopedică. Referat

  1. Un articol de care fiecare din noi are nevoie. Trebuie sa ne cunoastem valorile autentice, atat cele ce au fost si mai ales cele actuale. Numai asa vom avea modele de urmat, personalitati complexe care ne fac mandrii ca suntem romani. As dori ca acest articol sa fie deschizator de drumuri intru promovarea valorilor autentice romanesti. Felicitari lui Dan Ionescu pentru initiativa.

  2. Dimitrie Cantemir poate fi un model de urmat pentru foare multi dintre noi romanii si ar trebuii sa ne mandrim ca suntem romani. Felicitari domnului Dan Ionescu pentru un articol foarte reusit.

Lasă un răspuns