Dan Ionescu: Concepte în diacronie. Comunicare prezentată la Zilele editurii și revistei „Scrisul Românesc”

Literatura română a început să se constituie pe seama ideii că suntem descendenți ai romanilor. Această mândrie a fost transmisă din generație în generație, prin cultură (orală și scrisă). Alte concepte fundamentale, care au reprezentat imbolduri de creație, sunt: latinitatea limbii române și continuitatea poporului român în Dacia. Când au fost puse în circulație, aceste idei ne-au regăsit cumva dezbinați, trăitori în trei state diferite, iar obiectivul nostru a devenit major, unirea într-un singur stat, fapt realizat deplin la 1 Decembrie 1918. Este de subliniat, de asemenea, efortul marilor domnitori, iubitori de țară și de neam, care prin sacrificiul și politica lor, au perpetuat, pe lângă aceste mari idei, și credința strămoșească, ortodoxă, prin ridicarea de mănăstiri și de biserici. Cât de greu a fost de exemplu rolul lui Mihai Viteazul: într-o epocă în care, din cauza lipsei mijloacelor de comunicare, era aproape imposibil să convingi oamenii să lupte, chiar să-și dea viața pentru a se uni cu alții, de aceeași seminție și vorbitori ai aceleiași limbi, risipiți peste munți, el a reușit să înfăptuiască Unirea, s-o consfințească într-un document fără de care s-ar fi crezut poate că o asemenea fuziune, sub cele trei raporturi, militar, politic și religios, este imposibilă și aproape injustă (dacă nu se mai realizase niciodată); fără actul pecetluit de Mihai Viteazul, fără ambiția lui de a-și recupera țara de la străini, federalizarea poate ne-ar fi părut și astăzi firească, dacă, desigur, nu s-ar mai fi ridicat altcineva în istorie să procedeze la fel ca marele domnitor.

Generațiile ulterioare, conștiente de importanța actului de la 1600, au urmărit, prin ce le-a stat la îndemână și prin măsura capacității lor de muncă, să repete momentul și să-l definitiveze, pentru a elibera nația de tensiunea acestei neîmpliniri și de a-i asigura, dacă s-ar fi putut, în ciuda vicisitudinilor întâmpinate, un spațiu deschis, fără granițe între noi, pentru a conviețui absolut firesc, ca niște frați, precum ne-a vrut istoria, să fim urmași ai Romei și ai dacilor, rostind aceeași frumoasă limbă. Apariția jurnalelor în limba națională a fost motivată tot de ideea Unirii.

Unitatea la care trimite titlul temei o reprezintă siguranța scriitorilor în realitatea acestor concepte și grija de a le transmite mai departe, de a le garanta fluența, iar diversitatea de fapt se referă la maniera originală de creație a fiecăruia dintre ei, la geniul lor.

Impulsul de creație scrisă, literatura noastră l-a primit de la poetul latin, Publius Ovidius Naso, care implora, în vestitele scrisori, Ponticele și Tristele, pe împăratul Octavian, să-i anuleze exilul la Pontis. Tot de la el, ne-a rămas legenda existenței unui poem scris în limba dacă.

Umanismul, sub formă renascentistă, a apărut mai întâi în Transilvania, datorită condițiilor social-economice din această parte a țării, dar şi datorită relațiilor culturale avute cu Italia.

Primul umanist român este N. Olahus, care în calitate de regent, a reorganizat învățământul după principiile umanismului. Opera sa fundamentală este Hungaria, scrisă la Bruxelles între 1536 – 1537, în care afirmă pentru prima oară despre originea romană comună a tuturor românilor din Transilvania, Moldova și Țara Românească, despre latinitatea limbii noastre. Primii învățați străini care s-au ocupat de romanitatea poporului român și de latinitatea limbii noastre au fost Poggio Bracciolini şi Aenea Piccolomini.

Ideile umaniste au trecut din Transilvania în Moldova, pe vremea lui Despot-vodă care înființează o școală latină la Cotnari, iar în Țara Românească, pe vremea lui Petre Cercel, care scria versuri în limba italiană.

Se poate vorbi de o Renaștere românească în perioada marilor prelați și cronicari din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea. Este vorba de mitropolitul Varlaam, contemporan cu Ureche, de mitropolitul Dosoftei, contemporan cu Miron Costin, de învățatul boier, spătarul Nicolae Milescu, de Neculce și de cel mai de seamă reprezentant al umanismului, Dimitrie Cantemir, toți din Moldova, de mitropolitul Antim Ivireanul, contemporan cu stolnicul Constantin Cantacuzino, de cronicarii Radu Popescu și Radu Greceanu, toți din Țara Românească, de mitropolitul Simion Ștefan, din Transilvania.

Marii cronicari au fost boieri cărturari cu dragoste de țară care și-au însușit ideile umaniste la școlile latine din Polonia: Grigore Ureche şi Miron Costin, la Academia grecească din Constantinopol, Dimitrie Cantemir, la școlile din Italia, Constantin Cantacuzino.

Operele marilor cronicarilor au fost tipărite abia la jumătatea secolului al XVIII-lea de către Mihail Kogălniceanu, în Moldova, iar în Țara Românească, de Nicolae Bălcescu. Pentru istoria limbii române, cronicile reprezintă un nivel superior de utilizare a limbii, în comparație cu textele religioase care au fost tipărite în vremea elaborării lor (cărțile mitropoliților).

Aceste idei despre originea romană comună, despre latinitatea limbii române și despre continuitatea noastră pe teritoriul vechii Dacii au fost preluate și propagate de scriitorii pașoptiști. Drumul a fost deschis de către Mihail Kogălniceanu, care, în articolul-program Introducție la revista „Dacia literară” (1840), concentrează ideile pe care trebuie să se întemeieze literatura națională: o limbă literară unitară pentru toți românii, înlocuirea traducerilor „care nu fac o literatură” cu o literatură originală, ale cărei surse de inspirație trebuie să fie: istoria națională, folclorul și natura frumoasei noastre patrii. De asemenea, el era pentru o critică literară nepărtinitoare: „Criticăm cartea, iar nu persoana”. Consecințele au fost imediate. Grigore Alexandrescu a publicat poezia Anul 1840, Dimitrie Bolintineanu devine popular prin poemele dedicate lui Ștefan cel Mare și Mihai Viteazu, Petre Ispirescu și Vasile Alecsandri culeg numeroase basme populare, C. A. Rosetti, pe când se afla în surghiun la Soveja, descoperă balada populară Miorița. Nicolae Bălcescu a elaborat monografia istorică Românii supt Mihai Voievod Viteazul, aducând în prim-plan imaginea lui Mihai Viteazu, Vasile Alecsandri publică poemul Hora Unirii (1856, în „Steaua Dunării”), Andrei Mureșanu: Deșteaptă-te române!. Ion Heliade Rădulescu valorifică mitul zburătorului.

Primul critic literar român care și-a fundamentat poziția critică de demascare a operelor mediocre și de restabilire a valorilor literare pe baza unei judecăți filosofico-literare, a fost Titu Maiorescu, unul dintre fondatorii societății Junimea, „o comunitate bazată pe aceleași afinități spirituale“, după cum o definea Tudor Vianu în Istoria literaturii române moderne. Societatea Junimea a luat ființă în 1864 la Iași, din inițiativa unor tineri întorși de la studii din străinătate: Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi, Petre Carp, Th. Rosetti şi V. Pogor. Nașul literar al societății a fost Th. Rosetti, venit de la studii din Franța.

În prima etapă, 1864-1874, Titu Maiorescu își propune să militeze pentru formarea unei limbi literare unitare care să consolideze unitatea politică din 1859. În acest scop, va publica studiul Despre scrierea limbii române. Combătând atât principiul etimologic, susținut de reprezentanții curentului latinist, cât și principiul tematic pur, susținut de unii adepți ai lui I.H. Rădulescu, Titu Maiorescu militează pentru o limbă literară unitară și în calitate de membru al Academiei, împreună cu Th. Rosetti și B.P Hasdeu, prezintă un Proiect de ortografie în 1880, apoi în 1894. De asemenea, el a semnalat pericolul germanizării limbii naționale, în studiul Limba română în jurnalele din Austria. Acest spirit polemic este prezent și în studiul În contra Direcției de azi în cultura română, studiu care va determina riposta lui Eugen Lovinescu.

A doua perioadă din activitatea Junimii şi a lui Maiorescu, mai ales după venirea acestuia în capitală în 1874, este consacrată descoperirii şi promovării capodoperelor. În această direcție, Vasile Alecsandri va citi dramele Despot-vodă, Fântâna Blandusiei, Ovidiu, I.L. Caragiale: O scrisoare pierdută și chiar Alexandru Macedonski: Noapte de noiembrie. Tot în această perioadă, mentorul Junimii publică un studiu valoros intitulat Eminescu şi poeziile lui (1889), în care afirmă că marele nostru poet a fost o personalitate atât de puternică, încât opera sa nu se explică decât prin genialitatea poetului. La această vocație, trebuie adăugată cultura remarcabilă a poetului în domeniul filosofiei și al culturii în general. Mihai Eminescu a fost un poet prin naștere, dar a cărui operă ilustrează și cultura sa vastă.

Într-o perioadă a confruntării efervescente de idei, relative la stabilirea, de exemplu, a dialectului predominant, apariția operei lui Mihai Eminescu fixează direcția și, totodată, un standard modern al limbii române. Rolul genialului poet este de factura celor avute de Dante, în literatura italiană, și de către William Shakespeare, în literatura engleză.

În perioada interbelică, revista și cenaclul „Sburătorul” și-au propus promovarea noilor talente, după cum se poate lesne deduce din articolul Celor ce vin (1919) de Eugen Lovinescu, și astfel au fost descoperiți Ion Barbu, Ilarie Voronca – în poezie, Camil Petrescu, Anton Holban, Gh. Brăescu, Hortensia Papadat-Bengescu – în proză, G. Călinescu. Pompiliu Constantinescu, Tudor Vianu, Vladimir Streinu, în critica literară.

Al doilea obiectiv al revistei și cenaclului se referă la fundamentarea teoriei estetice privind sincronismul (Istoria civilizației române moderne – trei volume), teoria diferențierii și teoria formelor fără fond – Istoria literaturii române contemporane – șase volume.

Modernismul criticii lui Eugen Lovinescu pornește de la ideea că există un spirit al veacului care permite sincronizarea literaturii noastre cu literatura franceză pe baza imitației. S-a inspirat din Legile de Gabriel Tarde. Imitația se face de sus în jos, de la superior la inferior: „Ab superioribus ad inferiora” și de la exterior la interior: „Ab exterioribus ad interiora”. Cu alte cuvinte, se imită mai întâi forma, adică instituțiile care ajută la formarea fondului.

Eugen Lovinescu socotea că procesul de modernizare la noi s-a impus la începutul secolului al XIX-lea, în special, în perioada pașoptistă, și ca atare el propune în continuare modernizarea, adică sincronizarea literaturii române, care nu înseamnă „o imitație servilă, ci evoluția literaturii noastre în pas cu evoluția literaturii europene pentru că popoarele imită diferențiat, în conformitate cu specificul lor național, creându-și astfel fondul propriu original”.

Pentru sincronizarea literaturii este nevoie de câteva mutații esențiale în planul estetic și anume „evoluția poeziei de la epic la liric, evoluția prozei de la proza subiectivă rurală la proza obiectivă urbană și dezvoltarea romanului analitic”. Criticul de la „Sburătorul” considera că odată cu trecerea timpului și cu depășirea granițelor naționale, operele literare pălesc și chiar dispar ca valori estetice: „Nu se mai pot citi”. De asemenea, pretindea că procesul mutației estetice acționa puternic în domeniul poeziei: „Un Grigore Alexandrescu și un Vasile Alecsandri au devenit apoetici”, dar tot Lovinescu afirma că „Eminescu rămâne o valoare permanentă”. „Comedia de moravuri a lui I.L. Caragiale și-a pierdut din actualitatea estetică, odată cu dispariția instituțiilor politice ale vremii lui, în schimb Shakespeare este o valoare perenă”. De aici rezultă că adevăratele capodopere înfruntă timpul, ba dimpotrivă, odată cu trecerea vremii, acumulează noi valori estetice, noi interpretări.

Eugen Lovinescu milita pentru intelectualizarea literaturii, a poeziei, având cuvinte elogioase la adresa lui Tudor Arghezi și va aprecia pozitiv pe Octavian Goga, iar în domeniul prozei, Lovinescu, în volumul al V-lea din Critice, va consemna că „apariția romanului Ion reprezintă o dată istorică în procesul de obiectivare a literaturii noastre epice”.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.