Dan Ionescu: Cenzura și autocenzura sau Fuga de tine însuți

descărcare

Cenzura și autocenzura sau Fuga de tine însuți*

de Dan Ionescu

*Articol apărut în revista „Scrisul Românesc”, Nr. 11 / 2014

 

Cea mai gravă formă de cenzură o exercită sistemul politic și poate fi dublă, dictatorială sau a partidului de la putere. Cenzura vizează fie conduita, fie opera scriitorului.

Pe vremea lui Octavian, poetul Ovidiu a fost exilat la Tomis, din calda și luxoasa Romă, pe motiv că ar fi participat la o petrecere de pomină, între ai cărei părtași, Livia, fiica împăratului, nu s-a sfiit să iasă în decor, peste ceea ce se știa despre ea. De teamă ca poetul să nu vorbească în lume, Octavian l-a exilat pe nepusă masă. Opera în schimb i-a rămas liberă, inclusiv scrisorile de iertare, expediate de la Tomis.

Cea dictatorială (a unui singur individ) nu este nefastă mereu. Regele Carol al II-lea, care a dat în 1923, o Constituție modernă, a investit în cultură. Mulți tineri au obținut burse de studiu în străinătate, Mircea Eliade, în India și în Italia, Emil Cioran, în Franța ș.a.. Iluminiștii nu exagerau când pretindeau despot luminat.

În regim totalitar, cu un singur partid diriguitor, ca să apară cu volume noi, autorii se autocenzurau. În romanul Cel mai iubit dintre pământeni, condiția nefericită a intelectualului Petrini este prezentată ca o eroare a sistemului, abia instalat, o scăpare. Substratul a convenit cenzorilor: au greșit cei din primele valuri, pe când ei, oamenii puternici ai zilei, au reglementat sistemul, l-au întors ca pe ceas ca să meargă. Marin Preda a evitat să accentueze ideea că sistemul întreg era falimentar, inclusiv sub aspect moral și indiferent de etapa în care îl surprinzi.

Curios este cazul lui Mussolini care venind la conducerea Italiei, din profesia de ziarist, dintr-un domeniu care trăiește numai prin libertatea cuvântului, a impus atâtea bariere foștilor colegi.

În redacție, apar alte forme de cenzură și de autocenzură. Sunt prezentate în revistă întâi cărțile care, din noian, vin acolo. Ar fi o selecție a destinului. Cel care decide apariția efectivă este conducătorul publicației.

Cronicarul în sfârșit, are în mână cartea care trebuie recenzată. Ia în calcul relația autorului cu directorul / redactorul-șef al revistei, propria-i legătură, definită la rându-i de criteriile: apartenența la aceeași generație, empatia etc. și își adecvează discursul: trage, îl ajustează, un travaliu de Procust, astfel încât balanța situației să rămână în echilibru.

Unele volume plac, însă în cronică nu reușești să prinzi buna atmosferă avută în lectură, altele, nu, însă în mod surprinzător, firul pe care l-ai captat te ajută să scrii o recenzie prea atractivă, ca să te mai abați, pentru a le blama imperfecțiunile. Concluziile sunt influențate de spațiul și numărul de cuvinte în care se încadrează recenzia. De asemenea, termenul la care trebuie predată presează. Ieșirea din preocupările solite produce un stres care se evidențiază în ritmul în care-ți exprimi rațiunea și în lichidarea constatărilor, mesajul probabil va fi modificat. De exemplu, Al. Piru în anii șaptezeci, elabora pe multe pagini, cronica de carte. Treptat, numărul s-a redus. A contribuit și schimbarea generală. Nimeni astăzi nu mai are răbdare să citească într-o publicație, un articol prea extins și prea specializat, oricât de calificat ar fi lectorul, în primul rând, din cauza perturbării ierarhiei literare de-a lungul timpului. Lumea nu mai crede în ce i se propune. Scriitorii pe care odată i-a adulat și critica literară i-a recunoscut, au fost după un timp desconsiderați, în locul lor apărând alții, impuși de anturaj. Contemporan cu Nichita Stănescu, era un tânăr care dacă scria lirică, era considerat cel mai mare. Nu mai conta arta stănesciană. Ulterior, respectivul a început să scrie proză și desigur statutul lui Marin Preda ori al lui N. Breban era periclitat. Însă un segment de public, atent la fenomen, s-a indignat că nu se mai spunea nimic despre acel mare poet care-l întrecuse pe Nichita Stănescu. Destui se luaseră după ce se scrisese la gazetă și recomandau opinia oficială. Debutanții în lirică și-au luat ca model opera nepotrivită, fără să mai ajungă la Necuvinte. Se uitase tam-tamul care se făcuse. Acum, începuse altul. Se cânta arta aceluiași genial autor, dar în roman. Îndoiala față de asemenea judecăți de valoare, care au ridicat și au coborât nume, în funcție de criterii și de interese fel de fel, a constrâns (a cenzurat) lumea să fie circumspectă. În al doilea rând, nu se mai crede într-o cronică aranjată pe un spațiu mare, întrucât se bănuiește a fi aservită vreunei personalități menite să-și recompenseze cântătorul.

La taraba de jurnale, se află mereu cititorii, între ale căror șiruri, autorii așteptând un ecou al muncii lor. Singurul concret, de la revista de specialitate vine. Societatea e prea traumatizată de nevoi și de zbucium electoral, pentru a le acorda considerația îndreptățită. Și viața e prea scurtă și prea grea, pentru a nu încerca, atât cât îți stă în puteri, să ajuți oamenii, mai ales pe cei care scriu, care au aspirații ca tine și cred în arta lor, că sunt și ei cineva.

Copistul Simion Dascălu a inaugurat alt tip de cenzură, a supraviețuitorului față de opera predecesorului, de substituire a paternității operei, de corijare, de către fiu (spiritual), a voinței tatălui. „Basnele”, așa cum Miron Costin i-a denumit intervențiile, au fost identificate și combătute, însă urmări, în favoarea adversarilor, a lăsat.

În concluzie, dacă ar fi să triez cui să mă adresez, cititorului înfrigurat de la chioșcul de ziare ori criticului pe gânduri, fără discuție m-aș devota primului. El îmi amintește de mine, la început, când speram să-mi văd vreodată gândul publicat, de omul cel mai simplu, ale cărui trăiri sunt atât de grave, încât vreun rând nu știu dacă a fost inventat pentru a le exprima. Ne cenzurăm de cele mai multe ori, de a ne depărta în carte de necazul care-l macină pe omul din stradă și dacă nu suntem atenți, peste noi acel necaz ar veni. Preferăm teme revelatoare de lumi care au fost, a noastră a devenit prea înspăimântătoare și forță de a o cenzura nu mai avem.

Lasă un răspuns