Cronica retro: Altceva de cunoscut (lirică), de Dan Ionescu

altceva de cunoscut

 

Forța visului

de Geo Constantinescu

Volumul Altceva de cunoscut (Editura Aius, Craiova, 1998) pare a descoperi timpul gol al contemporaneității măcinate de risipiri, întru utilitatea materialității înrobitoare. Orizontul deși împuținat îi apare greoi, degradat, derizoriu:

„Apusul plecat peste

un purceluș rumen, cu mărul în gură”.

Este una din imaginile apocalipsei ghiftuirii omului grobian, a omului fără dimensiunea spiritului, a transcendenței. În acest context, poezia este chemată să-l salveze pe acest om împuținat, pe acest om pierdut, adormit spre aneantizarea grămezilor de lucruri care l-au înrobit:

„Tensiunea poeziei mă fură din bagajele acestei vieți.

Între atâtea obiecte, voi fi prosopul care

să șteargă de tristețe și suferință pe Dumnezeu” (La hotel).

Și tot poezia se întoarce triumfătoare spre poet, când surprinde elementele din natură, pe care omul ghiftuit, omul gol de substanță, nu o mai vede. Notează el în poemul Spirala:

„Exultă grădina. Palpitația se transferă în păsări.

Văzduhul dă bice norilor, a căror turmă,

așezată pe-o îndepărtată cetate,

începe să pască sunete de clopotniță”.

Metafora spiralei este metafora destinului omului, dar și cea a continuei deveniri a universului. Văzduhul, norii, constituie leagănul formării omului primitiv, natural, al trăirilor pure, nelimitate, iar cetatea, sunetele clopotniței sunt creațiile civilizației care i-au dat sens. Dar atunci când sunt părăsite aceste elemente esențiale, pentru haosul fără sens al obiectelor perisabile ale contemporaneității, omul e pierdut.

O părere la “Cronica retro: Altceva de cunoscut (lirică), de Dan Ionescu

  1. Și să citez din poemul ,,Baladă în trei episoade”: ,,Mieuni, motănel, din codiță, fâr-fâr!/ Orele le clatini. În aer minute căscate,/ doar să înghită o secundă, firavă și trăsnită”- o anumită trimitere asupra scurgerii timpului fără un scop. ,,Motănel” este în esența lui, nostalgia presupunând o îndeletnicire contemplativă: ,,Știi, mică felină,/ caierul vestit la care torci și torci,/ în cămin, la iarnă, se va lăți/…”
    Fiecare poem are în esența sa o infuzie de real, cotidianul devenind punctul de împlinire al textului și invers (fiecare text poetic lecturat devine ,,motto”-ul trăirii cuvântului, reper al înțelegerii vieții, punctul de sprijin al realității).
    Superbe textele!

Lasă un răspuns