Cronică de carte, de Dan Ionescu

ionrpopa

Destinul ca fatalitate

de Dan Ionescu

Ion R. Popa se dedică marilor teme, ca familia, ilustrate în literatura universală prin Familia Thibault, de R. M. du Gard, iar în literatura română, în special prin arhicunoscutul Moromețiii, de Marin Preda. Spre deosebire de protagoniștii acestor opere, care încearcă să se opună istoriei prin pasivitate și interes pentru viața de cerc familial, în special, transformărilor sociale impuse de regimuri totalitare, precum la noi, comunismul, personajele din cel mai recent roman al lui Ion R. Popa, Familia blestemată (Ed. Autograf, Craiova, 2013), se lasă măcinate de ea, cu un fel de resemnare mioritică: dacă va fi să fie, asta e, dacă nu, merg mai departe. Deși (se spune) specific românească, supunerea fără protest deosebit, prinde personaje cu origine sârbească ori bosniacă: „Tot acolo, Bojan o cunoscuse pe una dintre ziliere, Sava, considerată de toți sârboaică, deși avea tată român și mamă bosniacă”.

Destine individuale sunt determinate în mod tragic, de către autorități. Mostre ale unor asemenea intervenții nefaste și cauze ale unor suferințe pe viață, ni se prezintă de la început. În fața nenorocirilor, care cu adevărat mișcă firea omului, indiferent de vârstă, Zoran, unul dintre personajele principale, are ceva din atitudinea gânditorului de la Hamangia: „Deprimat de pierderea fiului, nădejdea bătrâneților sale, Zoran s-a așezat cu un lung oftat pe pragul căsuței pe care o locuia încă de la confiscarea moșiei de către statul român, și-a pus capul între mâini și coatele pe genunchi și s-a lăsat în voia gândurilor (…). Apoi, i-a apărut în fața ochilor frumoasa gospodărie pe care o lăsase în sud de Dunăre, după ce Flora (fosta soție, n. n.) îi fusese ucisă într-o încăierare dintre vlahi și sârbi, pusă la cale de autoritățile locale sârbești în legătură cu Adunarea de la Alba Iulia, la care românii sud-dunăreni au fost împiedicați să ajungă”.

Conform titlului, care are o formă categorică, articulată, Familia blestemată, ne dăm seama că autorul mizează pe titlu și vrea să dea lovitura, să provoace la citit un număr tot mai mare de persoane, vrea să treacă în Cv, un best-seller. Desigur, ne întrebăm, ca orice om auzind despre o pacoste, care ar fi blestemul și care este sursa lui.

Acțiunea, desfășurată pe o suprafață majoră de timp, de la începutul secolului trecut, până în zilele contemporane, are o coordonată spațială predilectă, satul Stănești. Legătura cu orașul, dintre care cel mai amintit este Orșova, se face prin intermediul învățătorilor, al profesorilor care în devenirea lor profesională, trebuie să-și ia învățătura de la oraș. Școala, un mediu propice romancierului, la fel cum pentru un prozator de talie ca Nicolae Pârvulescu, este un spațiu unde nu se învederează imparitate între sat și urbe, lucrurile discutate având același nivel.

Cu o sinchiseală balzaciană pentru detaliu, de a se asigura pe sine, în primul rând, că locul a fost bine prins în descriere, Ion R. Popa nu se dă în lături de a avansa teme la modă oricând, în afara celei amintite mai sus, a familiei, însă rar dezbătute, precum: orfelinatul, ferma, istoria, suferința. O temă nouă în literatura noastră de astăzi, dar familiară cărților semnate de autorul de față, este afacerea, ale cărei bune rezultate atenuează desigur din consecințele unor blesteme afectând mai multe generații. Tema aceasta face o legătură cu atmosfera romanelor lui Camil Petrescu sau Anton Holban, cu momentele în care îndreptățiții la avere se pregătesc să desfacă, în fața tuturor, testamente mult așteptate și mai ales controversate.

Peste un timp, când Mariusa și Iolanda, personaje episodice în Familia blestemată, dar cu o misiune mai mare în menținerea unității familiei ca apariția lor în sine, s-au întâlnit la Curtea de Justiție, Mariusia, îmbrăcată în doliu din cauza morții soțului, primește cu mult calm, alături de condoleanțe, și constatarea epigramatică: „Ești cred o văduvă bogată…”. Încordarea din sânul uneia dintre familii se întrevede în răspunsul Mariusiei, femeie pe care o putem urî pentru că pare lacomă: „Nu cine știe ce. Un restaurant într-un loc de agrement, în apropierea unei zone cu sonde de petrol, câteva zeci de acțiuni și alte mărunțișuri. Ceea ce a fost mai important a lăsat fiicei din prima căsătorie și ginerelui, singurii care pot dezvolta holdingul împreună cu asociații, în folosul tuturor moștenitorilor, dar și al angajaților, că a murit cu gândul la ei”.

În impactul cu istoria, personajelor li se consfințește caracterul; locul provenienței lor beneficiază de o recenzie pedantă: „Orfelinatul de la Găvăjdeni funcționa într-un fost conac, ce aparținuse unui moșier, acum expropriat. Era înconjurat de plantații de vii și pomi ce ocupau suprafețe întinse pe dealul din spatele său, iar spre șosea, la poalele dealului, se întindeau fânețe”.

Percepem în descrieri, vocația romantică a romancierului, precum și chinul de a și-o împiedica în rest, din cauza ideii că tomul pe care-l dă publicului se cuvine să fie realist, credibil, din respect pentru cei care au suferit, în închisorile politice, torturi inimaginabile.

Ion R. Popa are ambiția de a realiza și reușește un ciclu de consistență, proxim Comăneștenilor, în al căror destin să încapă evenimente istorice, prilej bun de revalorificare a istoriei relativ recente.

(Cronică apărută în revista „Ramuri”, Nr. 2 / 2014, p. 6).

Lasă un răspuns