CRIŞU DASCĂLU: De la metodă la text şi retur,de Ştefan Vlăduţescu

 

Crișu Dascălu: De la metodă la text şi retur

de Ștefan Vlăduțescu

 

„Mă conving tot mai mult, arată Nicolae Manolescu (în „Teme 4“, Bucureşti, Cartea Românească, 1983, p. 28), că, sub diversitatea aparentă a metodelor, nu există în fond
decât două feluri de critică: una care constată şi alta care interpretează“. Prin volumul
Poetikon (Ed. Ideea Europeană, 2007), profesorul universitar Crişu Dascălu trasează o
a treia coordonată a unui abordări hermeneutice complexe: limbajul poetic, „poeticitatea“.

Pentru a fi completă o cercetare de critică şi teorie literară trebuie însoţită de un
demers de poetică. Primul item al ipotezei de plecare este că textul prezintă trei componente: limba, limbajul şi opera. Spiritul hermeneutic nu vine către text neutru şi
aseptic: „în faţa unui text, de orice natură ar fi el, nu suntem niciodată inocenţi.“ Textul
dispune de un limbaj de interpretare care în procesul lecturii se confruntă cu un limbaj
interpretat. Ca atare, limbajul interpretativ accesează potenţialităţile textului şi face din
limbaj, limbaj şi apoi operă. Condiţia primară a interpretării este ca în situaţia hermeneutică lectorul să fie stăpân pe limba textului. După aceea, el trebuie să fie în măsură ca în
desfăşurarea limbii ca textualitate să identifice poeticitatea (limbajul poetic). În sfârşit,
pe al treilea, şi cel mai profund palier, este necesar ca spiritul interpretant să fie capabil să transvazeze sensurile în semnificaţii, căci trecerea de la limbaj la operă înseamnă „un proces de transformare a sensurilor în semnificaţii, a devălmăşiei în proprietăţi individuale“, precizează profesorul Crişu Dascălu.
Obiectul „poetikon“-ului îl reprezintă limbajul poetic. Din această perspectivă, axa zetetică a investigaţiei „poetice“ se profilează a fi ideea că „în evoluţia limbajului poetic pot fi detectate continuităţi şi discontinuităţi“. Primele au caracter supraindividual, iar cele din urmă sunt modulate individual. Subiacent, nici textul nu este a-teoretic ori anti-teoretic. Oricât s-ar considera de original, el „pretinde o metodă anume“ (p. 14). În portofoliul său de „non-inocenţă“ şi pe perimetrul libertăţii sale de lectură, interpretul trebuie să răspundă provocării. Atunci el va găsi „metoda cea mai potrivită, astfel încât pluralitatea interpretărilor să producă o pluralitate a efectelor“. Opera pretinde şi propune, dar lectorul dispune. În deplierea şi demonstrarea supoziţiei, Crişu Dascălu vizează în mod explicit şi evidenţierea faptului că „pe o anumită treaptă valorică a operelor, limbajul poetic românesc“ a rămas în limitele unei evoluţii organice. Această mişcare de continuitate s-a înscris în traseul matricial pe care l-au urmat marii noştri poeţi. Subsecvent, studiul relevă că lirica noastră, prin valorile sale majore (Eminescu, Arghezi, Bacovia, Blaga, Barbu, Nichita Stănescu) a adus coloraturi individuale care s-au agregat într-o dimensiune supraindividuală a limbajului poetic românesc. Fiecare dintre cei şase poeţi români paradigmatici a creat un sistem poetic, un edificiu bipolar ce prezintă o structură bazală stabilă şi elemente poetice concrete şi variabile. „Poetikon“-ul delimitează două clase de
sisteme poetice. Se evidenţiază mai întâi sistemele poetice prestructurate, precum al lui Eminescu, Arghezi, Barbu şi Blaga. În cazul acestora, sistemul poetic permite raportarea
la un sistem cultural preexistent (eventual mitologic, filosofic etc.) şi care modelează
ordonator materia şi funcţionalitatea discursului liric. Bacovia şi Nichita Stănescu
se manifestă în cadrul unor sisteme poetice structurate. Componentele poetice ale sistemelor configurate de aceştia nu se sprijină pe un suport exterior, coerenţa lor este dată de un nucleu imaginativ iradiant. În cele şase sisteme sunt sesizabile paradigme specifice cu unele focare de continuitate şi cu altele de discontinuitate. Se marchează la capitolul discontinuităţi paradigme ce apar individual şi singular: „dezolarea“ la Eminescu,„fascinaţia“ la Tudor Arghezi şi „abisul“ la George Bacovia. Varianta radicală a discontinuităţii o constituie mutaţia. Continuitatea se sprijină şi pe ideea de tensor; tensorii care se regăsesc în toate cele şase sisteme poetice sunt „ideal“ ce se opune lui „real“. Matricea este un alt element de continuitate. Profesorul Crişu Dascălu ne propune
o istorie sui generis a limbajului poetic românesc, o lectură peste vârfuri. Totodată,
prin analizele aplicate validează o metodă „poetică“. Şi, în al treilea rând, creează premisele ca limbajul poetic, ca suport pentru interpretarea operei, să devină axa unei
îmbogăţiri polisemice a acesteia. Dincolo de puterea de atragere în cogitaţia critică
şi de instaurarea încrederii în rezultatele cercetării, „Poetikon“-ul încântă prin eleganţa mlădioasă a discursului critic şi prin delicateţea mişcării enunţului în raport cu
semnificaţiile şi sensurile descifrate, decriptate, decodate. Spectacolul volumului
constă în a aduce conceptul şi metoda în concretul experienţei poetice şi, în interiorul trăirii critice, a le da şi lor o sensibilitate extatică.

Lasă un răspuns