CRIŞU DASCĂLU: A înțelege altfel sinele, de Dan Ionescu

Crișu Dascălu: A înțelege altfel sinele

de Dan Ionescu

Pe limba veritabilă a sufletului vorbește Crișu Dascălu în volumul de lirică Algonauții (ed. David Press Print, Timișoara, 2011), autodefinindu-se un monstru lexicofag, al cărui habitat (personificat) are teama de a nu pieri în apetitul celui pe care-l găzduiește. Lipsa oricărui simbol de comunicare din primul poem, Floarea darurilor, ar sublinia și calitatea deosebită a gânditorului, de a nu avea nevoie să iasă în lume, pentru inspirație: „Locuitor de labirint / Cu tari pereți, de alb argint, / Fără ferestre, necum prag, / Un monstru sunt, lexicofag”. Labirintul este însăși poezia ca domeniu, când nu știi de unde să pleci sau unde vei ajunge, deși asupra-ți stăruie inspirația. Evaziunea în alte lumi derivă din posibilitatea înnăscută de a zidi în mod trainic: „Sunt și zidar de tari zidiri”.

De la cunoașterea foarte bine a spațiului familiar, a întregului pe care-l susține uscatul, ajungem la cercetarea mediului acvatic, impropriu, mobil ca omenescul gând, făurindu-ne, mai întâi, nave, apoi, mecanisme de sondare a profundului marin. Mitul lui Iona, al chitului care l-a înghițit, o imprudență plătită, a pus în gardă asupra amenințărilor necunoscutului. Trepte în cunoaștere, navele au în plutire trăinicia „țărmului tăiat în sare”. Celeritatea le este mai mult interioară sau aparținând navigatorului care constituie alter-ego-ul lor. Într-un „văzduh de ceară”, constituția navelor este „frunzoasă”, ca pomii în livadă, semețe și tinzând să apuce din cer, prin spiritul celor care le ghidează, bogății diverse: „Pândind, strivite-n valea tandră, / Împunse-ntr-un văzduh de ceară, / Frunzoase nave se tresaltă, / Precum un țărm tăiat în sare”.

Forțe de Atlas, după ștergerea mitului din credința la zi a oamenilor, s-au adăpostit de uitarea totală, în fiecare individ care le exercită prin arborarea pe boltă, a unui simbol, steagul. Suspensia textilă indică mândrie. Atât de sus e starea începutului, încât tot ceea ce în mod normal e de neatins, devine inferior: „Vorbim din nou, supt vara deasă… / De steaguri cerul se anină. Prin ceața poamelor de gheață / Ascultă ceasuri de rășină”. Sub acoperământul caloric, poamele par de gheață, datorită miezului care concentrează sensibilitățile care au străbătut pomul în decurs de un an. Când totul e copleșitor de cald, senzația de contrast mărunt, de răcoare plăcută, reconfortantă, o afli în miezul poamelor. Esențele rezistă agresiunii generale. În cazul omului, miezul înseamnă personalitatea lui. Poeții romanticii își chemau iubita în templul naturii. Crișu Dascălu schimbă tiparul. Iubita este invitată în mansardă. Pofta de cozerie e motivul. Un asemenea loc, deasupra lumii (în etaje), sporește intimitatea, timpul petrecut împreună e fără grabă. Uitare în murmur își propune autorul modern. În mod intenționat, murmurul nu este determinat, putând fi al propriilor inimi ori al porumbeilor sărind în jocuri ușoare, prin pod. În același timp, în mansardă abia dacă ajunge zgomotul monoton al străzii. Dorința de a-și pierde ziua în palavre până la somn și de a vorbi până la a nu mai putea formula cuvinte reprezintă baza în dragoste. Se dorește o conviețuire fabuloasă, până la adânci bătrâneți, ca în basme. Mai există un motiv, ușor insinuat, al unei asemenea revederi în mansardă. Aici, mai mult ca oriunde, fără a mai trăi contorsionări interioare, ea, iubita, va fi simetrică în purtări, conformă sieși. De aici de sus, se poate ignora timpul. Lumea locuind pe etaje, se află concentrată în cercurile ei. Suspiciunea însă: „Călătorind pe siameze oglinzi / Ne bănuim… / Spintecați, se preling, spre stele pești blânzi, / Tomnatic își năruie ceața păunul” va echivala mereu începutului starea de fapt a căsătoriei, indiferent de câți ani s-au scurs împreună și necazuri peste soți. Se poate vorbi de un egoism dublat, dacă în căsnicie, consoarta aduce, în loc de atitudine tonică, altă oglindă. Bărbatul va avea ocazia, de care n-ar fi vrut să profite, de a se întrezări într-un cristal mai mare, mărginit de rame subțiri. A sperat, de la începutul în dragoste, să vadă, dincolo de reflexie și de el însuși, ce e: „Eu sunt un chip aruncat pe-o oglindă, / Rătăcitor către marginea ei…”. Șansa aceasta n-a avut-o. Sentimentul de flăcău „tomnatic”, împărtășit de eul liric, apare din vina doar a ei, a iubitei față de care bărbatul nu are curajul să recunoască eșecul, nici față de sine, preferă să-l transfere păunului: „Tomnatic își năruie ceața păunul”. Păunul poate fi Narcis, cel încântat de sine, pe care maturitatea îl prinde singur și atunci își dă seama că fericirea lui ar fi provenit din conviețuire.

Unele poeme sunt replici moderne ale textelor eminesciene. În Lecturi după natură, sursa de pastel cosmic se află în măreția codrilor, la fel ca în Peste vârfuri: „Când peste codrii-apare blânda lună, / Din ce în ce mai rar, în depărtare, / Un vuiet care încă mai răsună / Furiș, ascult în noaptea sunătoare”. Un parametru al întunericului este liniștea și concretețea cu care împresoară subiectul care-și cântă viața în schimbul dintre anotimpuri, ca Leopardi în Canti, este de duritate celestă: „ca luna, ca o stea”. Cu posibilitatea tandreței, Eminescu își ademenea iubita sub tei. Dorința pe care o afirmă Crișu Dascălu e de revizuire a propriului fel de a gândi, în mansardă. Încete ore se risipesc în final, sub privirea poetului, ca în Privesc orașul furnicar: „Termite lungi târau întinderi, / Supt saltul stelelor, posac, / Sticloase semne, stând altminteri, / Într-un același sarcofag. // Dar truda, prinsă de lumina / Căzută-n văzător baraj, / Se-ngroașă alb într-o vitrină, / Printre mulțimi, în ermitaj”.

Poezie cerebrală, de o muzicalitate care înalță ideea. Aceasta este pe scurt trăsătura volumului Algonauții (ediție bilingvă, traducerea în limba engleză aparține lui Evelyne Stănescu-Elmasry). Algonauții este un nume inventat de poet care definește navigarea pe undele universale ale sufletului.

Lasă un răspuns