CONSTANTIN PĂDUREANU: Regăsirea de sine, de Ștefan Vlăduțescu

Constantin Pădureanu: Regăsirea de sine

                                                                    de Ştefan Vlăduţescu

 

Într-un meritoriu volum de epică („Pelerini olteni în Ţara sfântă”, Craiova, Autograf MJM, 2008), prozatorul Constantin Pădureanu, membru al Uniunii Scriitorilor din România, ne propune un set de experienţe fundamentale. Este vorba, mai întâi, de o experienţă estetică aparte, căci sunt aduse în convergenţă reportajul literar pe un itinerariu privilegiat, evocarea unei călătorii în locuri şi povestirea unor fapte de importanţă capitală, confesiunea-mărturisirea unor trăiri profunde, explicarea eseistică a unor concepte, reflecţia-meditaţia asupra a câteva situaţii-limită. Scriitura, ca formulare, are astfel variabilitate şi deci noutate; arată în plus coerenţă şi unitate.

Conţinutul bazal al cărţi îl alcătuieşte relatarea unui pelerinaj în Ţara sfântă. Pe această axă narativă se grefează ori se insertează episoade personale, identitare, etnice, intervenţii lămuritoare, puneri în temă în ce priveşte geografia Ţării sfinte. Ca planuri epice se delimitează: mişcările emoţionale în legătură cu pelerinajul (descrierea călătoriei propriu-zise, lămurirea semnificaţiei creştine a locurilor vizitate, meditaţia despre destinul lui Iisus Hristos), rugăciunile şi radiografierea elementelor de viaţă în care în existenţa autorului bunătatea divină s-a făcut vizibilă.

Materialul spiritual este activat literar sub forma generică a confesiunii. Prin aceasta scrierea se situează sub inerţia unei îndoieli cu mai multe surse, printre care autenticitatea, sinceritatea şi asumarea. Ştim că, de exemplu, Paul Valéry susţinea că cine se confesează minte. În aceeaşi ordine de idei, Eugen Simion admite („Fragmente critice 2”, Craiova, Fundaţia Scrisul Românesc, 1998, p. 361) că se poate ieşi de sub presupoziţia deformării adevărului în scrierile confesive, căci „sinceritatea, singură, nu dă valoare confesiunii şi nu justifică acceptarea ei în spaţiul literaturii”. Pentru cazul nostru, valoarea confesiunii ca modalitate generică de narare iese de sub incidenţa interogaţiei de autentificare: o dată prin faptul că are validitate verificabilă în planul realului concret, iar, în al doilea rând, prin aceea că vedem cum o confesiune elementară şi neutră urcă la mărturisire mântuitoare. A ajunge în Ţara sfântă, se reţine, este o lucrare a lui Dumnezeu: „Nu credeam că voi ajunge vreodată în ŢARA SFÂNTĂ, dar Dumnezeu a rânduit şi m-a ajutat să fie astfel” (p. 5). A fi acolo însemna un drum lung şi un ideal dificil. Într-un fel, idealul îndepărtat trebuia meritat. Întrucât pelerinajul nu este o excursie, o călătorie neutrală, ci o învestire spirituală; la un aşa gest nu se poate purcede decât dacă în viaţă pui „suflet, dragoste şi credinţă”.

Nivelul textual al scrierii se dezvoltă prin exercitarea a trei funcţii: o funcţie de viziune (ce reflectă raportul spiritului creator cu lumea, cu propria conştiinţă şi cu trăirile individuale), o funcţie de inscripţionare-amprentare-scoatere în evidenţă a figurii spiritului creator şi o funcţie de punere în discurs (modul cum materialul cogitativ se face prezenţă textuală). Factorul viziune se face vizibil în special prin momentele de rugăciune ale scrierii. Este vorba de o modelare vizionar-religioasă a perspectivei literare.

Figura spiritului creator se încrustează evlavios prin efortul ce se alocă pelerinajului. Călătoria transformă extraneitatea în intimitate. Eul creator are o experienţă bisericească îndelungată: de când se ştie a mers la biserică, şi în satul natal (ca elev), şi în Craiova, ca student ori jurnalist, şi înainte, şi după 1989. S-a cununat în biserică şi şi-a botezat fiul, Vlad. Plecarea în pelerinaj, în intervalul 10-15 mai 2006, împreună cu fiul, cu soţia (Mariana) şi cu sora, alături de alţi 46 de olteni, constituie un moment decisiv în formula existenţială a eului povestitor. Conştiinţa conştientă de Dumnezeu şi spiritul credincios devin conştiinţă căutătoare de mântuire şi spirit evlavios. Figura spiritului creator se profilează ca pioasă, cucernică, religioasă. Drumul smeririi este, în fapt, deschis de conştientizarea faptului prealabil că în două rânduri (1 iunie 2001 şi 18 mai 2002) intervenţia divinităţii a adus salvarea de la moarte. Spiritul, ca totalitate, se inserează într-un dinamism mnemonic şi astfel are loc o modificare identitară. Trecutul bisericesc se regăseşte ca urmă activată a demersului aflat în curs. Potenţialmente, eul povestitor, se regăseşte ca evoluând din faza bisericească în faza smereniei. Vocea amintirii se amplifică în mod cucernic în vocea evlavioasă a prezentului. În fond, fiinţa cotidiană adaugă formulei sale existenţiale o dimensiune de smerenie ortodoxă, manifestată prin aducerea la practica de zi cu zi a valorilor cardinale ale ortodoxiei: „credinţa, iubirea, nădejdea şi evlavia” (p. 14).

A treia funcţie, de punere în discurs, apare ca fixare a vocabularului, ca însuşire a biografiei lui Iisus Hristos şi ca absorbţie a unei bibliografii de specialitate (a unor cărţi ale lui Ion Bria, David Pristavu ş.a.). Vedem pe această coordonată că aşa-zisa convertire bisericesc-evlavios nu are loc pe un circuit emoţional, ci în urma unei analize aprofundate. Nu este vorba de smerenie rezultată dintr-o dezamăgire. Descoperirea smereniei nu se face ca alternativă la disperare, ci ca gest intelectual, ca opţiune definitorie. Autorul se profilează ca o conştiinţă care decide în cunoştinţă de cauză, explicându-şi lexicul credinţei şi ritualurile ei. Subcapitolul „Pelerini şi pelerinaje” este o reflecţie asupra a ce este pelerinul, ce este călătorul, ce este excursia şi ce înseamnă pelerinajul. Se aduc la cuvânt, de asemenea, meditaţii despre ritualurile creştine. Ideea care iradiază întreg spaţiul textual este afirmaţia Mântuitorului că „cel ce se smereşte va fi înălţat” (p. 52). Ea se sprijină pe o armătură de rugăciune care se structurează pe „miluieşte-ne pe noi, Doamne, miluieşte-ne pe noi” (p. 53). În mersul conştient către o definitivă gândire smerită un rol important îl are faptul că prima zi de pelerinaj este petrecută cu Î.P.S. mitropolitul Teofan.

Arhitectonica textuală se configurează pe mai multe paliere convergente într-un mesaj estetic modelat de un mesaj cristic. Palierele textuale ale arhitectonicii sunt: descrierea drumului până în Ţara sfântă, indicarea locurilor pe itinerariul pelerinajului, revelarea semnificaţiei biblice a fiecărui loc, menţionarea unor persoane şi a personalităţilor ce au făcut parte din grup ori au fost întâlnite în pelerinaj, consemnarea sensului evlavios al pelerinajului, înregistrarea bisericilor construite în fiecare din locurile sfinte, sintetizarea într-un capitol special a destinului Mântuitorului de la Naştere până la Înviere (pp. 111-184).

În arhitectura cărţii, componenta imagistică joacă un rol confirmativ, ea certificând susţinerile verbale şi validând ca însemnat fiecare moment al pelerinajului.

Cartea ilustrează pelerinajul ca „timp preţios al catehezei” (p. 22) şi ne arată un om care se preocupă de sine, de spiritul său, care se regăseşte pe sine.

Ideatica şi mesajul ce traversează textura sunt prinse într-o stilistică elegantă şi sugestivă şi fac obiectul unei procesări narative alerte şi inspirate. Dincolo de valorile umane ale regăsirii de sine, ale smereniei, onestităţii şi responsabilităţii şi de experienţa decisivă a pelerinajului, volumul se constituie ca o încununare a epicului în evlavios.

Lasă un răspuns