Constantin M. Popa: Cum se comunică sfiala şi devoţiunea, de Ştefan Vlăduţescu

descărcare (1)

Constantin M. Popa: Cum se comunică sfiala şi devoţiunea

                                                        de Ştefan Vlăduţescu

 

Ca mai toate speciile literaturii, cu timpul, jurnalul şi-a schimbat profilul. Aşa cum ne-o dovedeşte „Sextant. Jurnal de călătorie” (Craiova, Editura Aius, 2011) de Constantin M. Popa, de la discursul natural, anticalofil, auto-referenţial şi de împăcare cu sine, jurnalul poate ajunge o practică discursivă de literaturizare. Acest tip de „biograficţiune” nu mai este doar o textualizare a eului, ci şi o tematizare a alterităţii. De altfel, Constantin M. Popa scrie două jurnale într-unul: un jurnal a sfielii şi un jurnal al devoţiunii. În mod specific, scrierea în discuţie este un text diaristic  non-inocent, multiform şi discontinuu.

„Sextant. Jurnal de călătorie” nu are inocenţă, pentru că face vizibilă o conştiinţă lucidă a spiritului creator. Este vorba de o conştiinţă a originalităţii dezamăgite şi de una a înscrierii în seria paradigmatică a jurnalului: a) „Realizez că nu sunt deloc original (…); descopăr o carte semnată Maya Merrick cu titlul «Sextant»!”; b) „Interesul pentru scrierile subiective (memorii, jurnale, biografii, epistolare etc.) nu este de dată recentă şi nu aparţine, în niciun caz, literaturii române”.

Morfologia textului este una complexă: unele secţiuni sunt lirice, iar altele sunt epice. Întâlnim poezii, relatări, amintiri, povestiri, evaluări şi comentarii culturale, financiare etc.

Discontinuitatea jurnalului este una epistemologică şi temporală. Constantin M. Popa gândeşte jurnalul sub metafora epistemologică a sextantului. În fapt, se pleacă de la conţinutul semnificaţional al vocabulei „sextant”: reper optic de orientare pe mare. Instrumentul marinăresc ajuta la orientare, dar, înainte de a i se ataşa filtre, producea şi orbirea utilizatorilor. Ca metaforă, sextantul configurează „încercarea de a armoniza, într-o sinteză inteligibilă, exactitatea optică şi arbitrarul subiectivităţii”.

Sunt delimitate două oglinzi. Prima este „oglinda orizontală (captând entropia)”. Ea reflectă călătoria din 1992 în sudul Franţei. A doua este „oglinda index (reflectare a reperelor valorice)”. Aceasta este alcătuită din jurnalul mai multor călătorii în Canada în 2005, 2007, 2008, 2010 şi 2011. Am zice că oglinda orizontală rezistă cu greu în a rămâne un jurnal tradiţional. „Asaltat de idei şi de cuvinte din toate părţile memoriei culturale”, eul diaristic face eforturi să nu cadă „în livresc”, să nu cedeze textului ce i se impune şi să nu literaturizeze: „Gata cu literaturizarea. (…) Notele de drum nu sunt altceva decât impresii, fulgerări de gând, imagini mai mult sau mai puţin fragmentare, cunoaştere directă. (…) Prefer freamătul străzii, implicarea, neprevăzutul cotidian”. Acest jurnal ce refuză literaturizarea şi care se compune din ieşiri în natură, note de pastel se înfăţişează ca o „succesiune de momente ce se risipesc în uitare”. Este un jurnal al sfielii. El se ştie „fatalmente subiectiv” şi îşi încadrează credibilitatea în imaginea oferită de o oglindă ce nu trebuie să „fie strâmbă, aburită ori mincinoasă prin iluzia întreţinută a autoflatării”. Acest jurnal funcţionează în ordinea realului şi se supune „oglinzii orizontale”.

„Oglinda index” se circumscrie, şi ea, exigenţelor textului, dar nu mai securizează împotriva literaturizării. Mai mult, acest al doilea jurnal promovează cu devoţiune textul non-referenţial. Perspectiva se supune locului şi acesta „reclamă un text fără început”, pentru că „aici (în Quèbec – n.n.), sub flamura crinului, istoria se confundă cu legenda”. Temeiul acceptării literarului şi imaginarului este că „într-o lume fatal supusă discontinuităţilor de tot felul, poveştile rămân singurul conectiv” (p. 54). Acest al doilea jurnal permite literaturizarea şi nu se mai concentrează pe „regăsirea de sine”: Aici se dă curs unor experienţe livreşti şi, uneori, îl vedem pe diarist „rătăcit în labirintul  livresc” (p. 115). Dincolo de această raportare a eului la imaginar înregistrăm şi preocuparea raportării eului şi alterităţii la persuasiune. Se constată că „omul contemporan” este „vulnerabil în faţa formelor de persuasiune, între care publicitatea ocupă primul loc” (p. 176). Totodată, se reţine o concluzie a lui Jean-François Revel („Cunoaşterea inutilă”): „cea dintâi dintre forţele care conduc lumea este minciuna”.

Două sunt elementele ce traversează cartea şi formează stilul călătoriei: textualitatea şi aventura. Am zice că, per ansamblu, jurnalul lui Constantin M. Popa proiectează sfiala şi devoţiunea în textualizarea aventurii. Acestea asigură coerenţa cărţii. Întregul jurnal se gândeşte în termenii textualităţii: „aproape tiranic mi se impune textul” (p. 13) şi locul „reclamă un text” (p. 51). De asemenea, se desfăşoară în „orizontul aventurii”. Se deschide cu obligaţia de a înţelege călătoria sub iradiaţia unui „arhetip al aventurii” (p. 7). Se încheie cu explicarea faptului că „aventura (…) înseamnă şi abandon, reverie lucidă, bucurie, poate şi devoţiune abstractă”.

Călătoria se derulează sub forma unor „peregrinări prin locuri consacrate de întreaga istorie culturală” (p. 205). Peregrinarea aduce eul în situaţia de a se poziţiona şi repoziţiona. Astfel, rulând contextul, el îşi poate radiografia din variate unghiuri „identitatea reală” (p. 190).

Cu tot efortul, privirea diaristului nu se poate imuniza la livresc. Idealul cunoaşterii directe, fără a fi maculat, rămâne irealizabil. Nu numai privirea este impregnată de cunoaştere, întregul comportament poartă această amprentă, inclusiv „actul lecturii” apare ca „modalitate de cunoaştere” (p. 191). Cu toate acestea, nu rareori năzuinţa spre reverie se împlineşte.

Cartea ne arată un spirit elevat, uitându-se atent să vadă pe unde merge. Privirea înregistrează prospeţimea peisajului. Totodată, în mod analog, spiritul filmează câmpul de comprehensiune intelectuală. Privirea este modulată de sfială. Spiritul este marcat de devoţiune. Jurnal ce reţine locuri şi gânduri, melancolii lirice şi peisaje, „Sextant” este o lectură de nostalgii meditative şi de nelinişti intelectualizate.

Lasă un răspuns