Consătenii regăsiți. Proză, de Ion R. Popa

CONSĂTENII REGĂSIȚI

(Fragment din romanul „Parfumul de lavandă”, de Ion R. Popa, Ed. AUTOGRAF MJM, Craiova, 2014)

.

            Marcel a întrebat-o din nou pe Irina, dacă doamna Liuba într-adevăr mai poate găzdui o persoană.

            -Desigur! Are două camere disponibile şi doar una este ocupată de acel jandarm. De fapt, toată casa e goală, în afară de ce foloseşte doamna, fiindcă fiul şi nora s-au mutat la Cetatea Albă, unde au serviciul. Dar nu le închiriază decât pe-astea două, cu acces la una din băi şi la bucătărie, deşi le găteşte fie doamna, fie Ludmila.

            -Or, jandarmul are familie sau e singur?

            -Încă nu are familie, şi Irina a zâmbit.

            -De ce spui „încă”, ştii vreo legătură a lui pe-aci? a sesizat Ana nuanţa.

            -Aşa se pare, a zâmbit din nou Irina.

            -De când e venit el la noi? nu mai… ştia Marcel.

            -Cred că de vreun an-doi.

            -E băiat de treabă? Câţi ani o avea?

            -Are douăzeci şi opt, este foarte hazliu, drăguţ şi deştept, l-a creionat Irina, dând de gândit celor de faţă.

            -Văd că îi cunoşti bine situaţia. Nu cumva tu ori sora ta…

            -Nu, a râs zgomotos Irina. La început a fost cu fata domnului Wolf, dar…

            -Dar, ce? a vrut să afle Ana.

            -S-au despărţit şi acum se pare că e cu… Ludmila, dar nu recunoaşte niciunul.

            -Ahaa! s-au mirat Ana şi Marcel, veselindu-se.

            -Dar tu nu ai pe nimeni, că de acum… De fapt, câţi ani ai? nu mai ştia Marcel.

            -De Sfântul Dimitrie cel Nou, împlinesc două zeci de când m-am născut, dar am primit botezul de Sfântul Irinarh, o lună mai târziu, din câte îmi spunea mama. Însă, de când cu dikii aceia despre care v-am povestit ca la un părinte al meu, eu nu am mai putut să mă gândesc la aşa ceva.

            -Acum, gata! Trebuie să-ţi continui viaţa! Nu cred că vrei să te călugăreşti, a îndemnat-o Ana.

            -Să ştiţi că m-am gândit şi la asta. Dacă nu voi găsi pe cineva care să mă înţeleagă, poate că la mănăstire mă voi opri pentru tot restul vieţii, pe care mi-aţi salvat-o şi eu vă sunt recunoscătoare. Totodată, înţeleg că nu pot să stau pe capul dumneavoastră la nesfârşit. Doar aveţi proprii copii.

            -Nu-ţi face griji de genul ăsta! Dacă studiile nu ai vrut să le continui de aici, şi nici că puteai, dă-ne voie să te căsătorim noi, a intervenit Ana.

            -De fapt, de la un timp pari mai deschisă, mai comunicativă, ba ţi-a înflorit pe buze un zâmbet, pe care nu ţi-l observasem până astăzi, iar ochii ţi-au devenit mai zglobii, mai frumoşi, mereu în căutarea  a ceva pe măsura lor, emanând o strălucire încă nedesluşită de mine…

            -Domnule profesor, lăsaţi toate astea, vă rog! a roşit Irina, lăsând capul în jos.

            -Ia uite! Eu nu credeam că tu mai poţi observa aşa ceva la o femeie, a rămas surprinsă Ana.

            -Doar ştii bine că am studiat ceva psihologie, nu?

            -Desigur, dar vârsta, familia cu doi copii?

            -O fac din profesionalism, nu din vreo pornire, fii liniştită!

            Manu şi-a văzut de masă, dar fără să fi neglijat reacţiile Irinei, care, din când în când, mai arunca câte o privire discretă spre el.

            Irina s-a ridicat şi a venit cu un ceainic şi trei căni de ceai. A turnat fiecăruia şi s-a aşezat.

            -În cazul ăsta, Irina, pot să merg cu domnul Manu ca să stăm de vorbă cu doamna Liuba?

            -Desigur! a confirmat ea din nou.

………………………………………………………………

                 Irina a ajutat-o pe Ana să se ridice şi să-şi ia cârjele, Marcel şi-a lăsat halatul şi a îmbrăcat haina, plecând cu Manu spre casa doamnei Liuba, sau Liubovia cum îi spunea el, aflată nu departe.

            La ieşirea din casă, aruncându-şi privirea spre largul curţii, Manu a văzut-o pe cea care glăsuise în bucătărie cu Mişa: o femeie cam la treizeci de ani, poate mai mult, şchioapă, destul de robustă, păr negru lucios, faţa arămie, ochii oblici şi şaşii; împreună cu grăjdarul, purtând fiecare câte o găleată, a dispărut pe o poartă spre spatele curţii.

            În timpul drumului, Marcel a mai primit de la Manu explicaţii despre meleagurile olteneşti, părinţi, recolte, ocupaţii, săteni, obiceiuri, fiind omul căruia îi plăcea să cunoască, de altfel ca şi interlocutorului său.

            -Din câte văd, ţii mult la locurile natale şi n-ai cuteza să rămâi pe-aici, a dedus Marcel.

            -Nu numai atât, dar sunt singur la părinţi, nădejdea lor la bătrâneţe.

            -Cred că nici nu ar concepe să le duci o noră de pe plaiurile noastre, nu? Presupun că deja au deja una găsită acolo.

            -Nu cred că ar avea ceva împotrivă; tata a zis că asta e treaba mea, fiindcă eu voi trăi cu ea, dar să o duc în satul nostru, unde avem tot rostul.

            -Gândeşte frumos tatăl dumitale, dacă s-a pronunţat în felul ăsta.

            Au ajuns la casa Liuboviei. Era înconjurată de un gard înalt, cu porţi mari, legate în bare metalice, dincolo de care, nu se vedea, dar se auzea un câine. Le-a deschis poarta Ludmila, care i-a poftit înăuntru..

            -Doamna Liubovia este acasă? a întrebat Marcel.

            -Desigur!

            Au păşit amândoi în curte, câinele cel înflorat începând să se gudure. Era o curte mare, străjuită de arbori ornamentali, populată cu păsări şi porci, aflaţi la locurile lor, mai departe, spre grădină, în continuarea acareturilor.

            Au urcat scările înalte şi pe verandă le-a ieşit în cale o doamnă robustă, într-un halat de casă înflorat, purtând un batic legat la ceafă, sub care se vedea coafura argintie.

            Bucuroasă  la vederea lui Marcel, a lăsat pe masă castronul în care mesteca ceva, şi-a şters mâinile pe un prosop agăţat de şorţ şi i-a invitat în salon. Aici au fost poftiţi la o masă ovală, înconjurată de scaune tapisate în acelaşi ton cu pereţii, pe care atârnau câteva tablouri cu scene de luptă din războaiele napoleoniene.

            -De când nu te-am văzut, domnule Marcel! Mă bucur că ai venit! şi îl privea zâmbitoare.

            -De la parastasul domnului Pavel, Dumnezeu să-l ierte!, când ne-am întâlnit la biserică. Eraţi cu fiul, domnul Anton, şi cu nora, doamna Tatiana, când v-am prezentat condoleanţe.

            -Cred că ai dreptate. Dar tânărul cine este? Or ţi-ai măritat fata?

            -Nu, nici vorbă! Este noul învăţător pe care ni l-a trimis ministerul. Vine tocmai din Oltenia şi trebuie să-i găsim o gazdă bună. De aceea, m-am gândit la dumneata. Poate ai o cameră liberă?

            -Am în latura cealaltă, cu faţa spre răsărit, două camere cu verandă, sufragerie, baie şi bucătărie, unde am locuit eu cu răposatul. Dacă cei tineri au căpătat serviciu la judeţ, m-am mutat aici, sus, cu Ludmila. Jos, într-una locuieşte un jandarm, tot din părţile alea. Pot să-l primesc pe băiat fie în odaia rămasă liberă, fie împreună cu celălalt, dacă s-ar îngădui. La iarnă le-ar fi mai lesne, ar arde un singur foc.

            -Asta contează mai puţin, fiindcă băiatul are deja cantitatea de lemne aprobată de primărie, doar să-i fie adusă aici, iar jumătate din chirie este suportată tot de către comunitate.

            -Eu cu primăria nu mă încurc. Mie îmi plăteşte el toţi banii, iar pe urmă îşi ia ce-i dă primarul. Ăia nu se ţin de cuvânt cu termenele, iar eu nu pot să umblu după ei. Aşa am procedat şi cu jandarmul.

            -Bine, sigur, dar semnezi contractul, ca să poată domnul Manu să ridice subvenţia.

            -Bineînţeles! Manu se numeşte? O fi nume turcesc?

            -De fapt, numele meu este Emanoil Călugăru, dar aşa mi-a zis fratele când eram mici.

            -E o lipsă a mea că nu am făcut prezentările la început. Dar, parcă ziceai că eşti singur la părinţi? a tresărit  Marcel, crezând că l-a prins cu o minciună pe Manu.

            -Da, fiindcă fratele meu a murit în urmă cu trei ani, când mai avea puţin şi termina seminarul, după care ar fi venit preot în sat.

            -Îmi închipui câtă durere pe bieţii părinţi, Dumnezeu să-l odihnească în pace! şi s-a închinat de trei ori Liuba, întorcându-şi faţa către răsărit. Să ştii, maică, – s-a adresat ea lui Manu – şi soţul meu a fost preot, tata, la fel, şi acum mai am un frate care slujeşte în Casa Domnului. Mama, deşi a fost fiică de negustori nemţi, a trecut la ortodoxie, după soţ.

            Liubovia i-a servit cu dulceaţă, timp în care au mai discutat despre tainele profesiei de preot, apoi au coborât ca să vadă locuinţa. Atât Manu cât şi Marcel au fost încântaţi. Preţul a rămas ca şi în cazul jandarmului. Apoi au văzut sufrageria, unde va servi masa împreună cu celălalt chiriaş, bucătăria, baia… Şi-au luat la revedere şi au plecat, urmând ca, pe la prânz, Manu să-şi aducă bagajul.

            S-au îndreptat spre şcoală. Mare şi frumoasă, „un adevărat templu al educaţiei”, a primit calificativul din partea lui Manu. Avea şase săli de clasă, una de gimnastică, alta de spectacole, în care acum funcţiona un centru cultural comunal, încăperi pentru director, cancelarie şi secretariat, în anexă, locuinţa directorului, în care acum funcţiona banca populară.

            Marcel Lepădat l-a prezentat colegilor, apoi l-a rugat pe Iurie să-l conducă în continuare.

            Nu departe, funcţiona şcoala de fete, cu populaţie şcolară mai puţin numeroasă, dar în cadrul căreia se mai aflau grădiniţa de copii, o sală de educaţie fizică, un cerc de cioplit în lemn, altul de folclor.

            Deşi cele două unităţi şcolare funcţionau separat, cadrele acestora îşi desfăşurau activitatea în comun şi era preconizată o iminentă fuzionare a acestora, îndată ce prima renunţase la clasele de învăţământ secundar.

            Manu şi-a cunoscut noii colegi, s-a pus la curent cu ce trebuia făcut până la începerea cursurilor şi a ieşit cu Iurie, care s-a oferit să-i prezinte localitatea, fiind mai vechi în Ţagani.

            Când au ajuns la primărie, unde se afla şi postul de jandarmi, spre surprinderea însoţitorului său, Manu a ţinut neapărat să intre. Înăuntru se găseau doi jandarmi, unul tânăr, înalt, brunet şi care avea să se dovedească foarte sociabil, şi altul vârstnic, deosebit de voinic şi cu o mustaţă stufoasă.

            -Îl caut pe un coleg al dumneavoastră venit din Oltenia, a zis Manu după ce a salutat şi l-a văzut pe mustăcios încruntat şi curios.

            -Eu sunt acela, s-a ridicat de la locul său tânărul, faţa devenindu-i tot mai radioasă pe măsură ce se apropia de noul venit, căruia i-a întins mâna, spunând: Marcu Veleanu, părinţii mei locuiesc la Crângaşi.

            -Eu sunt Emanoil Călugăru şi am fost numit…

            -Eşti fiul lui nea Iordache, nu?

            -Da!

            -Extraordinar! În sat nu ştiu dacă am vorbit vreodată.

            -Am vorbit, ştiu eu. Când tocmai ce intrasem la normală, tatăl dumitale, nea Mitru Veleanu – încă avea prăvălia pe vremea-ceea – ne-a făcut cunoştinţă, mândrindu-se că avea fiul în ultimul an la şcoala de sergenţi, cum spunea el, şi fiica la…

            -Da, da! Îmi aduc aminte că aşa avea de obicei. În plus, manifesta un respect deosebit pentru sătenii cari îşi trimiteau copiii la şcoli, ceea ce însemna sacrificii mari din partea lor. În acel an a murit mama şi el a renunţat la prăvălie, fiindcă îi recidivase o rană la şold, căpătată pe front. Pe urmă au venit alte necazuri peste el, cel mai mare din partea surorii mele, în vorbă cu un tânăr ce nu-i place pentru ideile sale… năstruşnice.

            -Nu cred să-ţi fi cunoscut sora, deşi ştiu că a fost normalistă, ca şi mine, dar la Severin, unde terminase şi unchiul ei, fratele mamei dumitale, domnul învăţător Crângaşu.

            -Aşa este. Constat că eşti bun cunoscător al satului nostru. Dar te rog ceva! Nu mă mai lua cu… dumneata. Suntem apropiaţi ca vârstă. Nu ne cunoaştem prea bine fiindcă satul nostru e mare şi noi am fost plecaţi de mici pe la şcoli. Uite că nu mi-aduc aminte să te fi văzut nici când se mai organizau baluri cu învăţăceii din satele din preajmă, hore „la bazin” cu ocazia unor sărbători. Eu eram nelipsit.

            -De câteva ori am fost şi eu, dar numai din ultimul an; până aci, nu-mi dădea voie tata. Probabil, plecaseşi la şcoală când am început eu să ies sau vom fi nimerit unul în lipsa celuilalt.

            -Dar vom avea timp să ne cunoaştem pe aceste meleaguri, a fost optimist Marcu.

            -Da, mai ales că avem aceeaşi gazdă, camerele fiind alăturate.

            -Ai nimerit la doamna Liuba? Chiar aşa? s-a bucurat Marcu.

            Au ieşit discutând, Marcu conducându-i. De pe scară, Marcu s-a întors ca să-l salute pe mustăcios, care se cufundase cu figura lui posacă în studierea unor documente. Apoi s-au despărţit, Marcu promiţându-i că va trece să-l ia la masă.

            Iurie, care asistase la toată discuţia, a simţit nevoia să-i dea câteva explicaţii suplimentare lui Manu:

            -Acest Marcu e un băiat bun, destoinic. A fost adus pentru a fi numit şeful postului. Nu ştiu însă cum o fi rămas, fiindcă, mult timp, nu a fost acceptat de către ceilalţi trei, mai ales de mustăcios, care a deţinut funcţia. Aşa că, ai grijă să nu cazi între ei. Fiecare ar fi vrut să fie comandant.

            -Sper să nu am de a face cu jandarmii. Dar ceilalţi de ce naţionalitate sunt?

            -Cel pe care-l văzuşi, poreclit Tarasbulba, e rus, ceilalţi doi, care nu erau aci, unul e ucrainean, altul, turc.

            -Aşaa? a zâmbit Manu, dar luând treaba în serios, după cum s-a posomorât imediat.

            -Dar pe ce se ceartă?

            -Se învinuiesc unul pe altul că ar acoperi faptele ilegale săvârşite de conaţionali, iar când e vorba de Marcu, se unesc toţi trei împotriva lui. Nu ştiu care dintre ei l-a reclamat la şefi că ar fi imoral, a început să râdă Iurie.

            -Ţine cineva cont de prostiile astea?

            -Oficial, nu, dar încrederea comunităţii se reduce simţitor.

            -Chiar aşa?

            -Da, fiindcă pe timpul vechii stăpâniri, au avut loc multe abuzuri de acest gen, în special pe timpul revoluţiei. Oamenii asociază astfel de fapte cu puterea de atunci, care a mers de la deposedarea de avere până la deposedarea de… viaţa personală, dacă mă înţelegi.

            Manu din nou a căzut pe gânduri. Îi treceau prin minte cele petrecute în timpul nopţii şi nu putea să-şi explice. „Să fi fost o provocare?! Fiinţa aceea să fi fost trimisă de director pentru a mă pune la încercare?! Poate pentru că are o fată de măritat… Ar putea să fie…” L-ar fi întrebat pe Iurie, dar s-a abţinut, considerând că e prea devreme ca să-i acorde atâta încredere.

            -O fi ceva adevărat ori numai calomnii?

            -Nu ştiu ce să zic. Gazda lui adăposteşte o fată de peste Nistru, iar Marcu a făcut greşeala că a ieşit cu ea la un bal, astă-vară, de unde a pornit totul.

            -Lumea ce spune? A crezut?

            -O parte, da, alta, nu. Părerile sunt  împărţite. Norocul său, că este bine apreciat profesional.

            Continuând drumul, au ajuns la şcoala de fete, unde au intrat. În cancelarie nu era nimeni, dar au observat două învăţătoare cu patru-cinci eleve în grădină, refăcând rondurile de flori, apoi alta, la capătul culoarului, cu alte eleve, aranjând florile din glastre. S-au îndreptat către aceasta.

            -Ola, ce faceţi voi? i s-a adresat Iurie, după care au salutat fiecare.

            -Ne pregătim de şcoală, a fost fermă aceasta, cu ochii aţintiţi asupra lui Manu.

            -Să vă fac cunoştinţă! s-a hotărât el, observând atitudinea lor: Manu, noul nostru coleg, Ola Wolf, colega noastră.

            -Fiica domnului Wolf, cel cu prăvălia şi restaurantul?

            -Îl cunoşti deja?! s-a mirat Iurie.

            -Dânsul m-a adus aici de la Vărata. Este un om minunat. Când îţi vorbeşte, parcă citeşte dintr-o carte preţioasă.

            -Am trecut ca să vă cunoască atât pe voi, cât şi şcoala, dar văd că sunteţi ocupate.

            -Noi am terminat deja, rămân fetele şi udă florile. Eu am să vă prezint localul, cu menţiunea că unele spaţii au alte destinaţii. Până atunci, termină şi cei din grădină.

Au vizitat la parter două săli de clasă, apoi au văzut biblioteca ce servea ambele şcoli, pe cea comunală, au urcat la etaj, unde au mai văzut încă două săli de clasă frumos împodobite, un laborator care servea mai mult ca depozit de material didactic, cancelaria, spaţiile rezervate cercurilor de menaj şi de mâini îndemânatice, în ultimul fiinţând o expoziţie cu lucrări ale elevilor din ambele localuri.

            Ola le-a propus să rămână în ultima sală ca să le pregătească ceva gustos. Dar vizitatorii s-au ridicat ca să plece, motivând că a sosit deja ora mesei şi au ieşit, fără să-i mai aştepte nici pe cei din grădină. Au amânat acţiunea pentru altă dată.

            -Şcoala lor este atât de disproporţionată faţă de cea de băieţi? nu-i venea să creadă lui Manu.

            -La noi, la gimnaziu, vin şi băieţii din cătunul Trihar, pe când fetele rămân acolo, iar aci, doar cele din Ţagani. Asta a fost soluţia găsită pentru a oferi spaţii tuturor elevilor de gimnaziu, conform noii legi.

            -Să înţeleg că e populaţie şcolară multă în zonă?

            -Bineînţeles! Dar nu doar şcolară, ci de toate vârstele şi neamurile. Este o zonă mănoasă la care se adaogă veniturile aduse de bălţile din preajmă, pline cu peşte de cea mai bună calitate, apoi nămolul tămăduitor şi sarea de mare, exploatată cam rudimentar până acum, doar vara. Dar şi oamenii sunt harnici şi întreprinzători, a explicat Iurie, ceea ce Manu mai auzise.

            Ajungând în camera sa, Manu şi-a aranjat lucrurile într-un dulap, puţinele cărţi pe care le adusese cu sine pe o etajeră cu geamuri şi s-a întins pe pat, încercând să se odihnească, în timp ce reflecta la cele petrecute în timpul zilei. Aducându-şi aminte de locurile natale, a tresărit şi a trecut la masă, unde a aşternut o scrisoare:

            „Dragi părinţi! Am ajuns bine şi sunt sănătos. Am fost primit cum nu se putea mai omeneşte. Am o gazdă cum nu aş fi crezut că există. Ne oferă şi masă. Lemne ne asigură primăria şi tot aceasta suportă jumătate din restul cheltuielilor.

Marea surpriză a fost că aici l-am găsit pe Marcu al lui

nea Mitru Veleanu, comandant al postului de jandarmi. El are o misiune mult mai grea, tensiunile dintre etnii fiind prezente peste tot, chiar între subalternii săi.

            Despre localitate pot să vă spun că este încântătoare. Îi zice comună, dar eu o consider un orăşel pe măsura Frânceiului, cu numeroşii săi locuitori.

Deocamdată, mă opresc aici şi vă las cu bine, al vostru, Manu.”

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.