Claudia Pîrlogea: Deslușire. Poem în proză

M-a cuprins aceeași stare, același îndoielnic gând. Astfel de sentimente îmi bântuiau săraca inimă la fiecare bătaie ce devenea tot mai rară. Totul se oprea în loc, dar ceasul scurgea neîncetat secundele, până ce lumina reușea să invadeze negura liniștită din cameră. Atmosfera morții fusese înlăturată, iar glasul răgușit al cocoșului bătrân răsuna stingher. Lucrurile din cameră prinseseră culoare după filmul alb-negru regizat și după ce, ca o introvertită, am intrat în cameră și am aruncat totul pe jos.

Pe pereții negri, lipsiți de cea mai mică urmă de strălucire, erau atârnate pozele vechi ale părinților încadrate în lemn sculptat verzui. Lipsite de viață, împodobeau camera cu amintirile anilor ’70, ani petrecuți, vechi, buni. Îmi arunc privirea în jos la cartea uitată lângă fereastră, pe coperta căreia se răsfrângea lumina obosită. Izbutisem a citi doar câteva sute de pagini din romanța dintre Elisa și primarul acela nenorocit, ce se îndrăgostise de o fată mult prea inocentă în comparație cu el. Alte câteva mormane de romane neterminate stăteau părăsite prin câteva colțuri ale camerei, iară altele, începute de curând, erau împrăștiate în pat sau pe birou. Adevărul e că îmi plăceau cărțile, dar niciodată nu le terminam fiindcă sfârșitul asemănător al poveștilor de dragoste mă plictisea. Până la urmă, aveau să ajungă împreună, indiferent cât îi chinuise soarta. Păcat că în viața reală lucrurile nu funcționează astfel, iar finalul nu este realmente fericit.
Oricând îmi arunc ochii pe fereastră pot observa frustrările ce-i macină pe toți, iară mulți nici nu se sinchisesc a-și ascunde nefericirea. Nu-i condamn pe cei fericiți, fiindcă pentru mine nu există sau poate nu am avut plăcerea să-i cunosc. Adevărul e că sunt o norocoasă nefericită sau cum spun eu, sever de realistă, nedorind a-mi împărți ideile cu ceilalți, neînțelegători de fel a condiției umane. O durere de cap îmi încremeni gândurile și revin rapid la camera mea. Mă întind peste hainele împrăștiate pe întreg patul și-mi resimt parfumul îmbinat cu licoarea dragostei ce îmi invadase mintea cu miresme ale personajelor din cărți. Ies la fereastră și inspir aerul rece al dimineții. Sunetul mașinilor și al șoferilor care claxonau disperați de furie un cățel speriat ce încerca să treacă strada cu două picioare rupte, târându-le ca pe niște obiecte neînsuflețite, încetindu-l. Ca de obicei, vecina din fața casei care își admira florile, fără copii, hrănind alt fel de suflete. Un bătrânel ce stătea la fereastră pierdut, în așteptarea cuiva care întârzia de atâția ani și aceiași oameni ce-și exprimau trăirile involuntar se aflau dincolo de fereastra mea.
O oglindă trecută de timp reflecta un chip sinistru, ce peste câteva minute avea să fie acoperit cu mult machiaj și privit sub o altă formă. Nu acceptam ca oamenii să mă cunoască decât sub această înfățișare, chiar dacă asta mă falsifica. Până la urmă, nu aveam nevoie de priviri miloase și vorbe îndulcite..mă jigneau.
Astfel preferam să mă împart, să fiu văzută atât cât știau toți să privească, dar să fiu înțeleasă atât cât nu pricepea nimeni. Preferam să fiu admirată de la distanță, căci cu cât te apropiai, cu atât păleam și mă ofileam, iar eu doream a le lăsa oamenilor o imagine divină.

O părere la “Claudia Pîrlogea: Deslușire. Poem în proză

  1. Exempli gratia

    Legenda veche spune – scrisă într-un tom… –
    De tata celui Mare Alexandru – rege,

    La fiecare răsărit, la ruga sa – cu sânge rece –
    Îi repeta un serv : – Să nu uiți, nici azi, că ești OM!

    Petre Cazangiu

Lasă un răspuns