Clasele privilegiate neprivilegiate, de Liviu-Florian Jianu

Clasele privilegiate neprivilegiate

            Le întâlnești la orice vârstă.
 
          Prin anii de liceu, primeam o cărămidă. Mare. Groasă. Pe ea scria mare: Liceul Nicolae Bălcescu, din Craiova. Ani de Lumină.
          Și comentariile – per medie – la nivel de clase, erau cam următoarele: iar a mai scos Andrei o cărămidă.
          Atât. Și așa mai departe.
          Citea cineva ce era înăuntru?

          Mărturisesc că am încercat. Dar am închis repedea cartea. Păi, avea o prefață obligatorie. Cam standard. Greu de citit pentru vârsta noastră, a tinereții noastre. Maxime. Și apoi, eram atât de ocupat… Știți dv…Cântecul…Distracția…
Ei bine, mai era ceva. Domnul Director nu avea – totuși  – neeleganța – să își facă publicitate. La propria carte. Într-un limbaj accesibil, pe vremea aceea.
 
Punct. La  vremurile acestea. 
Să ne întoarcem înainte, la vremea asta.
Primesc din nou cartea. Ani de lumină. Aceeași.
De data aceasta, nu mai am răbdarea din anii tinereții. Nu mai încep cu prima pagină din carte. O deschid și eu, la întâmplare. Și când colo, să cad din picioare. Peste ce dau. Păi, cartea asta nu era cartea Domnului Director. Era un plagiat. 
Ea cuprindea altceva. Articolele altor oameni, despre oamenii luminați, ai acestui liceu. Care au luminat alți oameni.
Acum – analizați dv. – dacă știți – ce înseamnă să nu scrii tu, despre alții – ci să selectezi – din tot ce au scris toți – despre cei mai buni –  ce are cel mai rezonant subiect și predicat, pentru pasionații de aripi. 
Și câți înțeleg – empatic – și ceea ce citesc. Și câte înțeleg. Fără experiență. Fără exemplifiicări. În artă. Și sport. Și joc. Și praxis.  
 Firește, nici la vârsta aceasta nu am răbdarea să citesc anii acestor oameni. 
Pentru că nu mai am nici energia.
Pe care altădată, o aveam. De a-i juca.
Credeți că în liceu, în facultate, în cercetare, în viață – am citit pentru a acumula ascendențe de superioritate? În discuții? În tonuri? În Trombonuri?
Nu. Pentru a ieși pe scenă.
Și a ajuta. Cu puterile mele. Spectacolul. Și chiar – pentru a învinge – în el. Pentru că victoriile unui spectacol bun, cu asemnea regizori, cu asemnea antrenori, cu asemnea scriitori, și profsori, cu viața, și știința, și cu lumina,  nu sunt – niciodată numai ale lor. Ci și ale  celor din jurul lor. Nu numai ca vorbe. Ci și ca fapte. Se reflectă. În bunăstarea cugetelor, inimilor, și rațiunilor lor. Și ele, în rezultate asupra mediului înconjurător. Nelăsat, necedat, pe nemințile, și nebuniile, barbarilor, și sălbaticilor. Și deținuților iluziilor. Ori maimuțelor.
Acum, să vedeți ce se întâmplă. 
Cu cei care ne-au crescut – în ani de lumină – pe noi.
Ajung pe la uși. Tinuți cu orele. Cu zilele. Cu anii. Ci toate visele lor.
Demolați, încet, încet. Odată cu tradițiile lor. 
Ajung aproape singuri. Părăsiți de cei mai de aproape de ei. Pentru că generațiile… ei… mai pleacă și ei… prin străinătate… la o viață mai paradisiacă… tot în slujba anilor de lumină, ai neamului…
 
Ajung bolnavi. Ajung, fără medicamente. Ajung, să ceară, chiar, un loc într-un azil, sau un  pat de spital, la țară, măcar. Că la oraș… este prea scumpă pensia… de atât grea… și contemplate… și înțeleasă.. în istorie… reeptabilă… povara… al altora… mai mari, chiar… decât ei…Și pentru că ei, acești patriarhi la zi, ai anilor noștri de lumină, știu asta, tac.
Tac. Și merg. Pas cu pas. Tot mai gârbovit. Sprijint – rar de tot – de câte o – mai tânără – totuși – în negru – doamnă. 
Nu voi oferi un tablou al unei societăți – cât de mici – sau cât de mari – care nu răspunde de salvarea aceasta. 
Ci reclamă salvarea sufletelor altora.Morți – chiar. Sau vii. Tot felul de sepcii, și viatati. 
Măriri de recompense, chiar. De merite. De fel de fel. De răscumpărări. De iubocausturi. De somnuri. Ale atâtor piese FAUST, cu atâția Mefisto… 
Nu mă voi întreba – ce au făcut – aceste suflete – pentru cine – de ce – ce au învățat – ce au cântat – și ce au jucat. Și cine răspunde pentru acești ani de lumină – noi – din care – dacă ar fi de ales – dv., pe cine, și de ce, și când, și cum, și cu ce argumente, ați avea – un vis mare de tot – de salvat? Și de analizat – și predat – critic – și autocritic – și celor mai mici – ca să nu fie arși?
  De Lumina aceasta?
 
De care – sincer – nu pot decât să nu recunosc – o voce inconfundabilă – de menestrel,. Și Voievod. Și martir. Și bard. Și bărbat. Al Poeziei românești fără egal. “În fiecare zi ne batem joc…”
Clasele privilegate – din cele ale anilor de lumină – de mai sus – cred că merită, din toate neprivilegiile  lor – de azi – o creștere, de masă,  la tăcerea lor, de acasă…
Directorii acelor ani  știu foarte bine  și ce a fost inainte, și ce e înainte…
Și pe cine să recomande, din toată clasa aspirantă. Indifferent de profesie, și meserie. 
Un singur lucru nu vor face.
Au nevoie de cineva care să îi recomande.
Eu – ca de obicei – am avut o misiune inutilă.
Am recomandat un singur nume. 
 
8 noiembrie 2016

3 păreri la “Clasele privilegiate neprivilegiate, de Liviu-Florian Jianu

  1. Aceleași funii peste abis…

    Cum botezăm – doct (!) – Noua Eră,
    În care oști – ostile vetre –
    În suflete-și aruncă pietre,
    Urcând – prea jos! – în …carieră?

    Petre Cazangiu

  2. Noua Eră -…

    Cu botezați spânzurați, Ero,
    Sau puși la zid, sau puși în lanțuri,
    Sau învrăjbiți, pe-un pumn de sfanțuri,
    E Noua Eră – a lui Nero!

    Cum se uneau odată-n danțuri,
    Și unde-i Hora – azi – da ve ro..

    .

  3. Pamfletul – ALTĂ ÎNTREBARE…

    Când pentru toți gândește UNU,
    Pseudo – atoateștiutor,
    Nu simți un …like interior
    De-a-i …epi-grama – un pic – perciunu’ ?!…

    Petre Cazangiu

Lasă un răspuns