Liviu Florian Jianu: Am fost și eu la înmormântarea domnului…

Feții și Fetele Moșului și ale Babei
Baremi, când a murit Făt-Frumos, Biserica aceea mi se părea un Palat.
Acum, era un talmeș balmeș acolo, un loc înghesuit, un depozit de lăzi și undeva, într-o parte, pe un zid mărginaș, ceva ce ți s-ar fi părut mai degrabă un scrin, de ținut niște marfă.

Continuă să citești

Ofrandă, de Liviu Florian Jianu

Domnului Profesor Ovidiu Ghidirmic si Familiei:
Ofrandă
Singur și simplu neîncăput pe un covor oltenesc.
Prea adânc la fântânile gurii luminilor minții izvoadelor firii
pe față.
Încordat ca un arc într-un verb de urcare măreață.
Spre un pisc de omăt, și de hăt, si de făt – românesc.
 

Continuă să citești

Strămoșul nostru, maimuța, de Liviu Florian Jianu

Strămoșul nostru, maimuța
Azi dimineață, (este 10 fără 7), mergând în parc, întâlnesc, pe bicicletă, o maimuță. Pedala încet, sub poveri, în fața mea.
Era îmbrăcată gros, să fie pregătită pentru orice vreme, avea o șapcă solidă, albastră, o bicicletă veche, cam ruginită, dar bună – cu mai multe viteze, chiar – și purta o coamă ca o claie de păr, de plase mițoase – ba pe coarne, ba pe portbagajul din spate – care nu se ridica și cobora  automat  – iar pe ultima – ca un mare semn de banane și portocale – scria Cofe Land.

Continuă să citești

Cum trăiau românii. Excepțională mărturie* din 1937 asupra anilor secolului al XIX-lea!

De îndată ce grijile zilei erau potolite, mica noastră odăiță se transforma într-un adevărat atelier de lucru. Începând cu postul Crăciunului și până după Cârnelegi (perioadă de iarnă când se mănâncă de dulce, n.r.), casa trebuia înzestrată cu multe și de toate: haine pentru îmbrăcăminte și zestre pentru măritișul fetelor, fiindcă în celălalt timp al omului, toți trebuiau să iasă la câmp: unii pentru lucratul ogoarelor și al viilor, iar cei mici, pentru pășunatul vitelor. Și mai niciodată nu se întâmpla să se așeze un singur război de țesut în casa noastră. Câte lucruri trebuiau la o familie cu șapte copii, când nici măcar vopselele nu se cumpărau de la prăvălie, ca astăzi. Roșul cel mai aprins îl dădeau rădăcinile de roibă; negrul ca pana corbului, coaja de mojdrean (frasin, n.r.), iar albastrul, ce niciodată nu-și pierdea strălucirea, câteva dramuri de lulachiu, topite într-o oală cu leșie tare de cenușă de cer, anume pregătită pentru vopsit.

Continuă să citești