Dan Ionescu: Concepte în diacronie. Comunicare prezentată la Zilele editurii și revistei „Scrisul Românesc”

Literatura română a început să se constituie pe seama ideii că suntem descendenți ai romanilor. Această mândrie a fost transmisă din generație în generație, prin cultură (orală și scrisă). Alte concepte fundamentale, care au reprezentat imbolduri de creație, sunt: latinitatea limbii române și continuitatea poporului român în Dacia. Când au fost puse în circulație, aceste idei ne-au regăsit cumva dezbinați, trăitori în trei state diferite, iar obiectivul nostru a devenit major, unirea într-un singur stat, fapt realizat deplin la 1 Decembrie 1918. Este de subliniat, de asemenea, efortul marilor domnitori, iubitori de țară și de neam, care prin sacrificiul și politica lor, au perpetuat, pe lângă aceste mari idei, și credința strămoșească, ortodoxă, prin ridicarea de mănăstiri și de biserici. Cât de greu a fost de exemplu rolul lui Mihai Viteazul: într-o epocă în care, din cauza lipsei mijloacelor de comunicare, era aproape imposibil să convingi oamenii să lupte, chiar să-și dea viața pentru a se uni cu alții, de aceeași seminție și vorbitori ai aceleiași limbi, risipiți peste munți, el a reușit să înfăptuiască Unirea, s-o consfințească într-un document fără de care s-ar fi crezut poate că o asemenea fuziune, sub cele trei raporturi, militar, politic și religios, este imposibilă și aproape injustă (dacă nu se mai realizase niciodată); fără actul pecetluit de Mihai Viteazul, fără ambiția lui de a-și recupera țara de la străini, federalizarea poate ne-ar fi părut și astăzi firească, dacă, desigur, nu s-ar mai fi ridicat altcineva în istorie să procedeze la fel ca marele domnitor.

Continuă să citești

Jurnalul ca oglindă. Cronică literară*, de Dan Ionescu

Cronică literară*, apărută în revista „Scrisul Românesc”, Nr. 8 – 2018

Subiectul Hasdeu este actual. De exemplu, Stancu Ilin a publicat, în anul 2017, lucrarea Bogdan Petriceicu Hasdeu, scriitorul (Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2017, 230 p.), iar la Câmpina, în fiecare vară, pe 2 iulie, se organizează colocviul internațional Zilele Iuliilor

Continuă să citești

Ștefan Augustin Doinaș – readus în actualitate. Cronică literară*, de Dan Ionescu

Cronică* apărută în revista „Scrisul Românesc”, Nr. 8  / 2018

La origine teză de doctorat, lucrarea Ștefan Augustin Doinaș. „Tiparele eterne” și poetica orizontalității, de George Vulturescu, însoțită de o prezentare a criticului și istoricului literar, Cornel Ungureanu, are trei capitole, o Addenda și Anexe: Conjurația „Jocului privilegiat” și tiparele eterne, Poetica lui Ștefan Augustin Doinaș, Nupțiile fragmentului și Addenda. Primul dintre ele face o trecere în revistă a principalelor aspecte care diferențiază opera lui Ștefan Augustin Doinaș de lirica modernistă. Astfel, George Vulturescu observă: „sensul mirării e pierdut la Ștefan Augustin Doinaș; încolțirea semințelor nu e o repetare o re-naștere, ci o copie secundă” sau: „Toate elementele câmpiei țes o orizontalitate care îi este definitorie, ca spațiu ontic, poeziei sale”.

Continuă să citești

Drumul către devenire. Cronică*, de Dan Ionescu

*Cronică apărută în revista „Luceafărul de dimineață”, Nr. 6 / 2018

Dacă Marcel Proust redescoperea imagini ale timpului trecut, datorită unui produs de patiserie, care-i amintea de bucuria pe care o trăia, în copilărie, mâncând madlenele pregătite în casă de bunica paternă, Nicolae Pârvulescu, dedublat în Viorel Roșianu, protagonistul romanului Academie agramată (editura Autograf MJM, Craiova, 2017), abandonează, din cauza soneriei telefonului, mediul urban și revine acasă, la părinți, în satul Stăncești. Telefonul este un simbol al comunicării, dar de această dată, cu un „zbârnâit strident”, recuplează eul narator la o realitate asemenea celei din Întâmplări din irealitatea imediată, de M. Blecher, căreia vrea să-i scape, în favoarea alteia relaxante, distinct rustice. Primul impuls este de a rememora, cât se poate de amănunțit, tot „ce făcusem și ce zisesem în timpul mesei de la care mă ridicasem cu câteva minute înainte de miezul nopții”; al doilea, de a pune lucrurile la punct, iar pentru aceasta, preschimbă mediul. Starea de mahmureală, de care fusese cuprins în seara precedentă, este văzută drept un corp străin de care, printr-un gest comic, se asigură, încă o dată, că a scăpat: Am deschis ochii fără nicio tragere de inimă și, văzându-l pe Marian Simionescu preocupat să așeze bine receptorul în furcă, mi-am scuturat capul de câteva ori până m-am convins că nu mai rămăsese niciun pic de mahmureală în el, am sărit din pat și l-am întrebat străduindu-mă să nu-mi trădez spaima: – Ce se petrece aici, Mariane?” (p. 5).

Continuă să citești

Viața de rezervă. Recenzie*, de Dan Ionescu

Recenzie* apărută în revista „Scrisul Românesc”, Nr. 5 / 2018

Pentru poetul Ion Cristofor, modalitatea principală de a învăța să treacă peste greutăți a reprezentat-o școala: „Din pierdere în pierdere / Am mers cu ghiozdanul plin de pietre / La școala cea dură a vieții” (Până la ultima stea, p. 5); până și încercarea de a scăpa de motivele diverse ale plânsului nu l-a împins decât până la „Insula Durerii”. Clipele de fericire i-au fost aduse de dragoste, mult mai târziu. Numai armonia traiului cu femeia a configurat o direcție în viață: „împreună am mers / Ca pe un nou continent / Din îndoială în îndoială / Din lacrimă și din suspin / Până la steaua bucuriei / Ivită din senin” (p. 5). Acest poem, care deschide volumul în ediție bilingvă, spaniolă – română, Vida de reserva / Viața de rezervă (Ed. Napoca Star, 2018), traducerea în spaniolă aparținând lui Pere Besso, ilustrează maxima latinească: per aspera, ad astra. Până la momentul cunoașterii adevăratei iubiri, singurul peisaj remarcat de poetul, aflat sub imperiul de suferință al vieții, a fost teluric. În Odă în metru antic, Mihai Eminescu, dimpotrivă, a proslăvit „steaua singurătății”, la a cărei contemplare a ajuns datorită impresiilor de nemurire, insuflate de vârstă.

Continuă să citești

O dragoste expusă liric. Recenzie*, de Dan Ionescu

*Recenzie apărută în revista „Luceafărul de dimineață”, Nr. 5 / 2018

Regula timidității, deprinsă în conviețuire, înseamnă, în viziunea poetului Andrei Novac, o importare în mediul casnic a unei acțiuni, precum prinderea unor insecte, dar fiindcă acestea nu mișună în casă, eul poetic descrie activități similare, de salvare a sunetelor, direct „pe geam, / ca într-un insectar” (regula timidității, p. 5). Impresia este a unui prizonierat domestic, a unei stări asumate, iar pentru a nu pierde contactul cu lumea exterioară, poetul sau altcineva în aceeași ipostază imită, la altă scară, fapte pe care le-ar împlini afară, după cum Iona, personajul lui Marin Sorescu, își întreține iluzia pescuitului eficient, aruncând nade în acvariul luat de acasă, pe țărm. Iluzia este mijlocul prin care se poate face față diverselor contexte, inclusiv singurătății, după ce, în prealabil, preocuparea principală a unui eu meditativ a fost aceea de a supraveghea mișcările iubitei: „când se face lumină, în fiecare dimineață, / te ridici în picioare, faci câțiva pași, / te uiți pe fereastră” (p. 5). Singura mângâiere, într-o despărțire, temporară sau nu, rămâne capturarea, sub forma unor ecouri, a vorbelor care s-au tot spus între îndrăgostiți.

Continuă să citești

Pânda freamătului, de Melania Rusu Caragioiu

Note de lector de Melania Rusu Caragioiu la cartea ,,SPOVEDANIA UNEI PANTERE” , autoare DANIELa GIFU

O autoare, un dar al divinului exprimat în litera românească, o afirmare a feminității calde, apropiată sufletelor noastre, ridicând, balansând, arta poeziei la nivelul concurenței acerbilor concurenți scriitori bărbați-poeți.

Continuă să citești

Culori și ritmuri Sud-Americane. Recenzie, de Elena Buică

Stăpânită din totdeauna de plăcerea scrisului, Milena Munteanu a hotărât abia în ultimii ani să scoată la lumina tiparului câte ceva din prea plinul sertarelor, la care să adauge scânteieri de gânduri  recente.

Lectura acestor scrieri conferă o aleasă bucurie prin darul de a creea o stare de bine. E o proză tonică, ce ne dă  forța și dinamismul necesar să depășim angoasele vieții. Te cucerește scrisul curgător și armonios, încât te face să crezi că a fost așternut cu mare ușurință. Nu transpare nimic din acea eternă căutare pentru a găsi  “cuvântul ce exprimă adevărul”. Nu se întrevede nimic din efortul de a atinge bolta înaltă a unui gând din timpul elaborării. Cititorul remarcă  disponibilitatea autoarei de a recreea realitatea, atenția deosebită  pe care o acordă adevărului și autenticității  și arta cu care însotește  percepția cu o bună observație.  Se vede că în scrierile sale, puterea purificatoare a scrisului a avut o autoclarificare lăuntrică. 

Continuă să citești

Ultima carte a lui Jean Băileșteanu (1951 – 2018). Cronică*, de Dan Ionescu

 

 *Cronică apărută în revista „Luceafărul de dimineață”, Nr. 4 / 2018

            Viața ca o… paradă Jurnal de scriitor sub dictatură – ediție completă în cinci volume, roman memorialistic (Editura Autograf MJM, Craiova, 2017), de Jean Băileșteanu este un best-seller în sensul cel mai profund, elaborat de-a lungul a patru ani. Titlul, care poate fi interpretat ca o parafrazare a cărții lui Marin Preda, trimite la conceptul shakespearian, preluat și de Eminescu, lumea ca teatru, observată, dintr-un colț stând în sine, de către scriitor. În cazul lui Marin Preda, denumirea făcea aluzie la existența unor personaje dornice să ia viața în piept, să se arunce asupra ei, ca asupra unei prăzi.

Continuă să citești

Dan Ionescu: Poetul, între astral și teluric*. Recenzie de carte

Poetul, între astral și teluric*

Recenzie apărută în revista „Scrisul Românesc”, Nr. 4 / 2018

Cronica stelelor, de Ion Cristofor, după cum relevă și titlul, surprinde cosmosul din perspectiva unui spirit care așteaptă să i se confirme, în incursiune, destule cunoștințe, dintre cele acumulate în școală. Ipostaza de cronicar, dedusă din extensiunea semantică a lexemului „cronica”, presupune familiaritate cu decorul astral. Ideea ascensiunii i-a fost inspirată poetului încă din copilăriei, de către păsări. În primul text, „pasărea neagră”, deși un simbol funerar în general, instituit astfel în lirica modernă, de către E. A. Poe, devine un atribut al legăturii dintre pământ și firmament; sunt prezente amănunte biografice, pentru a se configura un peisaj teluric, de la care începe expediția meditativă: „Ziua se pregătește să plece / Un bătrân aruncă cu piatra / După o pasăre neagră. // Un contrabas răgușit, două fetițe și un flaut cântă în piața publică” (Pasărea neagră, p. 7). Când are loc interferența abstractului cu materialul: „Un cârd de rațe sălbatice / Mută melancolia anotimpului de la un nor la altul” (p. 7), vorbele mele de dragoste și cele ale femeii” (Toamna, sărutul tău, p. 8) apar ca niște marcaje spațiale, între care se manifestă suficientă realitate: „prietenii benchetuiesc”, păsările pleacă în țările calde, iar „un copil îndărătnic ascultă cometa” (p. 8); în ciuda acestor amănunte, vorbele dintre îndrăgostiți rezistă neimpregnate, ceea ce atestă autenticitatea relației.

Continuă să citești