Căpăstru pentru armăsar. Fragment din romanul Din ramurile oțetarului, de Ion R. Popa

 
         David a fost găsit de femeia de serviciu întins pe podea, în imposibilitatea de a se ridica. Era conștient, dar abia putea să vorbească și simțea dureri la fiecare mișcare.
         Îngrijitoarea a alergat la șeful ei direct, administratorul. Acesta, pentru a nu lua o hotărâre greșită, cum o mai pățise, a alergat la directorul Vârtosu ca să-i raporteze. Nu l-a găsit, dar a întâlnit-o pe directoarea liceului, Râmbu. Cunoscând relațiile … amicale dintre aceasta și Vârtosu, dar abia acum dându-și seama că David Râureanu devenise subordonatul direct al directoarei, s-a hotărât să-i relateze cum l-a găsit pe adjunctul acesteia.

         – Ce să fac? Anunț postul de miliție și salvarea? Care trebuie să afle mai întâi? s-a precipitat administratorul.
         – Nu te grăbi! Mai întâi trebuie să vedem noi despre ce e vorba, și au plecat împreună spre locul cu pricina.
         David își alesese locuința la etajul întâi al internatului de băieți, într-o parte mai retrasă a clădirii, cu dependințe și utilități separate, pe care proiectantul o prevăzuse ca izolator, în cazuri de boli contagioase.
         Acum, invalidul se afla în pat, unde fusese urcat de către femeia de serviciu și pedagogul liceului. Era acoperit cu trei pături și totuși dârdâia de frig.
         – Când s-a întâmplat? a întrebat directoarea.
         – Aseară, când am intrat în cameră, am fost atacat prin surprindere, a reușit el să spună printre vaiete de durere.
         – Pe la ce oră?
         – În jurul orei 23. Dar vă rog să nu afle tata și nici mama!
         – N-o să afle! l-a privit ea cu mirare. Voi ați auzit? Să nu afle nimeni! s-a întors către ceilalți.
         – A fost unul singur? Îl cunoști?
         – Da, îl cunosc; unul a fost.
         – Ce voia?
         – Să mă căsătoresc cu fiica lui.
         – E vorba despre fata despre care se spune că ai lăsat-o gravidă?
         – Da, însă ea a umblat și cu soldați, dar pe-ăia n-are de unde să-i mai ia.
         – Și-apoi e altceva să-ți căsătorești fata, care nu a terminat nici liceul, cu inginer, și-a dat seama Râmbu, iar apoi a adăugat: Să nu mai vorbești cu nimeni despre asta. Cui te-o întreba, îi spui cum s-a întâmplat, dar nu că îl cunoști pe autor. Da?
         – Da, sigur! Dar nici tata să nu afle!
         – Din partea noastră nu va afla, să știi!
         – Dar ce mă fac cu individul acesta?! A zis că dacă nu înaintez actele de căsătorie, mă va omorî. Până acum nu a vrut să se afle că fata lui e gravidă, dar dacă refuz în continuare…
         A venit mașina serviciului de urgență. Bolnavul a fost ridicat în scâncete de durere și dus la spital. Mai târziu, când au vrut să se mai intereseze de starea lui, au aflat că fusese pornit la Oraș, la spitalul mare pentru internare la medicina reparatorie. Îi făcuseră însă radiografii și aflaseră ca are fracturi multiple – la un picior, la o mână, plus două coaste – din care una deschisă.
         Directoarea și-a făcut loc printr-un grup de elevi și s-a îndreptat spre birou. Tocmai când începuse a discuta cu elevul Matei din acel grup, a apărut secretara care a anunțat-o:
         – Vă așteaptă la birou un cetățean care a spus că se grăbește, și că „…pe unde umblați?”, să venim să vă găsim, că n-o să-și piardă ziua pentru noi.
         – Lasă-l să aștepte, ajung imediat, i-a zis Rămbu și s-a abătut spre portar, care tocmai închidea porțile în urma salvării.
         – Cine a fost de serviciu azi-noapte?
         – Nea Trifu. Pe el îl schimbai eu.      
         – Anunță-l să vină până la mine! Și-aveți grijă cine intră pe poartă, că de-aia sunteți puși aci.
         – E-acas. S-o odihni, că ăla nu stă noaptea deloc. Îl măi caută și miliția din când în când; chiar și căpitanu’ de la frontieră ajunge la el.
         – Să vină de-acasă!
         Când a intrat pe culoarul liceului, l-a văzut pe insul acela grăbit: înalt, robust, în cizme de cauciuc, o scurtă de postav cu guler de merinos, ca și căciula, dată puțin spre ceafă, iar când s-a apropiat mai mult a observat și palmele crăpate, fața arsă de soare și perciunii până  sub urechi, unde se lățeau și deveneau mai stufoși, toate asstea făcându-l … fioros.
         – Bună dimineața! Dumneata ești grăbitul care mă aștepta?
         – Dacă sunteți doamna directoare, eu sunt ăla.
         – Poftim! l-a invitat în cabinet după ce a descuiat ușa.
         – Mulțumesc, săru’mâna!
         – Care-i problema? a întrebat ea când se așeza la birou.
         – Ați avut azi-noapte un caz în cămin…
         – De unde știi dumneata?  l-a repezit directoarea.
         – Ați anunțat miliția? era grija lui.
         – Dar ce te interesează pe dumneata modul nostru de lucru? Sau ai fi vreun anchetator?
                – Doamnă, eu sunt autoru’. Eu l-am bumbăcit pe inginer, a spus el cu un ușor zâmbet în colțul gurii și scoțând pieptul în față, cu pectorali proeninenți.
         – Ce, ce? Cine ești dumneata de îndrăznești ? s-a schimbat la față directoarea.
         – Mă numesc Istrătoiu Grigore, sunt din Tigreni și mai am patru frați. Moșu’ meu este unu din ăia, dacă oți fi auzit dumneavoastră, care, pe vremea lui, tăia gâtu’ calului ca să-i ia clopotu’. Nu s-a pomenit în neamu’ nostru ca o fată să fi fost batjocorită și să rămână necăpătuită, încă și cu plod în brațe sau să fi pățit careva din neam vreo rușine și să rămână nerăzbunată îndoit.
         – Și ce dorești de la mine?
         – Dacă vreți să nu se afle până la ceceu de fapta inginerului, dumneavoastră povățuiți-l să facă bine și să se însoare cu Luminița, că văd că pe mine nu m-a ascultat și n-aș vrea să mă bage în păcat, tocmai de sfintele sărbători, precum i-am promis. Eu îl omor, să știți! Dup-aia vă află toată țara, nu doar partidu’.
         – Vrem și noi să se căsătorească, n-avea grijă!
         – Păi când? Când o ajunge fata cu burta la gură și nemăritată? Am fi de râsu’ lumii, or asta nu s-a pomenit în neamu’ Istrătoiu. Vreau ca până la Sfântu’ Nicolae să fim gata. Altfel,… Doamne ferește!
         – Nu mai amenința  că chem miliția și te leagă!
         – Da? Frații mei mă așteaptă acas’. Dacă nu ajung, vin în urma mea și termină ei ce-am început eu.
         – Hai, că nu suntem noi chiar așa de îndărătnici. Dar cum o să te împaci cu ginerele după asta?
         – Aia e treaba mea. O să joace cum îi cânt eu; iar de-o avea de gând să nu se dea pe brazdă, aia e treaba lui, îl privește.
         – Ori de una, ori de alta, e și treaba lui, sau, mai bine zis a tinerilor, că ei își vor amărî zilele. E chiar și a părinților lui, că un băiat au.
         – Cum i-a plăcut să se distreze cu fata acum, la practica agricolă, s-o facă și de-aici înainte până la capăt. În ce mă privește, le voi face o nuntă ca-n povești, că doar o fată am și eu.
         – Cu ce te ocupi dumneata?
         – Cred că e mai bine să nu știți, deocamdată. Ce ziceți, împăcăm lucrurile?
         – Eu cred că da, fiindcă el altă ieșire nu are și înclină spre căsătorie, a gândit cu voce tare Râmbu.
         – Plec cu gându’ că veți izbuti. Ce mai tura-vura? Dumneavoastră veți fi nașa lor! s-a entuziasmat Istrătoiu, în timp ce gândea: „Fii convinsă că va vrea, fiindcă… înclinarea aia spre căsătorie i-am pecetluit-o eu; tot ce vreau este să nu se tărăgăneze lucrurile!”
         – Păi crezi că asta îmi trebuie mie? Oți vrea să intru și-n biserică?
         – Altfel cum? Cine ține lumânările? Cine-l ajută pe popa să le pună cununiile. Ce mai! Grăbiți lucrurile ca să putem veni cu plocon de Sfântul Nicolae.
         – Acum trebuie să avem răbdare, ca să iasă din spital, pe urmă să se întremeze cât de cât, s-a mai liniștit Râmbu.
         – Săptămâna viitoare vin din nou, să știți! Până atunci cred că puteți să stați de vorbă cu el. Eu am nădejde în dumneavoastră. Îi veți spune ce trebuie. Capu îl are bun, să știți! Eu în cap nu l-am lovit; am vrut să țină minte ce vorbesc cu el.
         Doar a ieșit „musafirul” și directoarea a alergat la dulap, de unde a luat un extraveral, după care a băut două pahare de apă. Până atunci nu avusese curajul să se ridice de pe scaun. A deschis ușa spre secretare și le-a spus:
         – Ce faceți?
         – Lucrăm la formularele de sfârșit de semestru. Sunt în total vreo douăsprezece și trebuie să facem pentru toate școlile din sectorul nostru bugetar.
         – Și pe mine mă lăsarăți singură aici să mă fi omorât nebunul acela?
         – Care, cel grăbit?
         – Da. E tatăl Luminiței și i-auzi – dar să nu mai vorbiți cu nimeni – cică o mărită cu David și eu să le fiu nașă.
         Au bufnit într-un hohot de râs, una făcându-și cruce.
         – Dar dumneavoastră ați acceptat?
         – Păi ce era să fac cu nebunul? Îl lăsai să creadă ce vrea el, numai să mă fi lăsat în pace. La un moment dat nu mai puteam să respir, parcă ceva mă strângea de gât, zău! Și directoarea a mai băut un pahar de apă.
         – Dar domnul inginer David ce-o face?
         – Are două coaste rupte, un femur, și mâna, de la încheietură, întoarsă pe dos, probabil, tot fracturată.
         Doar a revenit pe scaunul său și a intrat Vârtosu, directorul iaseului.
         – De ce mai stai aici? a repezit-o pe directoare.
         – Dar unde să mă duc? l-a privit nedumerită Râmbu.
         – Du-te la spital, la David, și convinge-l să se căsătorească urgent cu fata.  Auzii că-i vine nevasta din Moldova și ne știe lumea. Dacă ne află partidul, suntem morți. Auzi?
         – Tatăl fetei doar plecă de aici …
         – Cel care l-a bătut?
         – Da, chiar se mândri cu asta. Ba mai mult, ne cere să-l determinăm să se însoare cu fata, altfel îl omoară.
         – Tu vorbești serios?
         – Sigur că da! Uite că și acum tremur.
         – Bine că nu face scandal să ne știe lumea…
         – Zice că, dacă nu se căsătoresc până la Sfântul Nicolae, ajunge scandalul până la ceceu și procuratura României, că pe David l-ar omorî de data asta.
         – Cine e mul acesta de își permite să ne șantajeze în halul ăsta?
         – Am aflat eu câteva date, și i-a întins o notiță lui Vârtosu.
         – Ia să-l întreb eu pe președintele ceapeului din Tigreni, și a pus mâna pe telefon.
         După un schimb de idei de ordin agrotehnic, Vârtosu l-a întrebat despre omul cu pricina.
         – Ăștia sunt cinci frați. Patru sunt cuțitari, iar sora, când ei sunt în scandal, sare în ajutorul lor cu furca de fier. Nu stă nimeni în calea lor.
         – Cu ce se ocupă?
         – În colectiv n-au intrat, dar aveau pământ puțin. Chiar dacă părinții lor au fost la chiaburi cu 17 ha de pământ arabil, cai, oi, boi de muncă, plug și grapă  de fier, dacă ei au fost patru băieți și o fata, i-a ajuns partea de puțin.
         – Din ce trăiesc oamenii ăștia?
         – Sunt ciobani. Pe-acasă nu prea stau mult, încales  Gore. Vin cu rândul. Vara stau mai mult la munte, iarna coboară în bălțile Dunării. Doi dintre ei știu că au ciobani angajați, mai ales copii de-ăștia de nu se mai duc la școală și părinții nu mai știu de ei. Ei se ocupă doar cu vânzarea brânzeturilor, cu tocmirea pășunatului, comercializarea oilor, măgarilor și chiar a câinilor de stână, care în ultimul timp s-au scumpit tare de tot, că îi caută străinii. Tot ăia doi au și nevestele de pe la munte, de pe unde au crescut ei când părinții se adăposteau să nu-i aresteze ca dușmani ai poporului, că nu plăteau la perceptor, nu dădeau cotele…
         – Care e cel mai rău dintre ei?
         – Toți sunt răi. Greu de ales vreunul… Parcă cu Gore, al mijlociu, te-ai mai putea înțelege, dar să vii la voia lui; însă, când te-o avea la mână, nu mai ai scăpare.
         – Bine, mulțumesc mult!
         – Să nu cumva să te încurci cu vreunul și să-l bagi la oi, că ai împătrat-o cu el, să știi!
         – Bine, bine! Mulțumesc mult! Mi-ai fost de mare ajutor.
         Vârtosu a pus receptorul în furcă și a căzut pe gânduri, dar directoarea credea că e auzită de el:
         – Te-ai convins? Ăștia nu-s normali. În afară de faptul că sunt rămășițe ale regimului trecut, ei își rezolvă problemele tot cu bâta, ca pe vremurile alea de le credeam apuse.
         Dacă a văzut că Vârtosu nu reacționează la reflecțiile sale ideologice, Râmbu l-a provocat direct:
         – De unde știi că vine nevastă-sa?
         – A telefonat la Sfatul Popular și a întrebat care mai starea lui; pe urmă, a zis că, dacă reușește să se învoiască, vine ca să-l vadă și să stea de vorbă cu cel care l-a bătut.
         – Oricum, nu sunt legitimi, știa Râmbu.
         – Nu or fi, dar au un copil care-i leagă.
         – Pe David nu-l leagă nimic, să știți! Ăsta e ca armăsarul acela al nostru: Unde simte că e ce-i trebuie lui, acolo aleargă, trecând peste orice, nu-l mai poate ține nimeni în frâu… Știți că Ghiocel al nostru a trecut cu șareta peste rigole, peste vad, printre spaliere de vie, încât a rămas numai cu ulubele…
         Ca și Râmbu. Vârtosu a schițat un ușor zâmbet și s-a pronunțat:
         – Cred că numai acest Gore îi va pune căpăstru! Își merită soarta. Îmi pare rău de tatăl său; ce colaborare bună întemeiasem cu bătrânul!
 
*     *
         La marele spital clinic din Oraș, zarvă mare și multe voci nemulțumite. De o săptămână se afla o echipă de control din minister, iar șeful secției de neurologie, care ocupa împreună cu secția de chirurgie plastică un etaj, dăduse dispoziție ca nici o persoană străină, chiar asistentă sau medic de la alt etaj, să nu mai aibă acces.
         De aceea, persoanele civile, care se strecurau în spital contra unui bacșiș oferit portarului, se furișau pe casa scării sau după panourile de propagandă vizuală, pentru a nu fi scoase cu forța, până să găsească un moment prielnic de a-și vedea rudele internate.
         Maria reușise să ajungă până la intrarea pe culoarul care ducea spre saloanele bolnavilor. Alte persoane – două doamne și un bărbat perciunat – au tras-o înapoi și i-au explicat despre ce e vorba.
         – Dacă nu e voie, înseamnă că eu am venit degeaba din Moldova și nu pot să-mi văd soțul?!
         – Aveți răbdare! Așteptăm să treacă comisia ministerului și atunci ne vom strecura cumva, a căutat să o lămurească o doamnă.
         – Da, doamnă, și eu am pe gineri-meu internat aici și aștept,  ca și ceilalți, momentu’ potrivit ca să schimb două vorbe cu el, a convins-o bărbatul.
         Probabil, cineva pătrunsese. De pe culoar, de undeva, s-a auzit o voce aspră strigând: „Toate persoanele de pe hol să fie scoase afară!” Cele două doamne, urmate de cetățean, au luat-o la fugă în josul scărilor. Maria, până și-a dat seama despre ce e vorba, a luat…  startul cu ceva întârziere. După câteva trepte, s-a împiedicat și a căzut. Putea să fi pățit rău dacă nu o prindea bărbatul acela perciunat.
         – Mulțumesc, domnu’! Mă nenoroceam dacă nu erai dumneata ca să mă prinzi. Uite că-mi sări și tocul de la cizmă, ba și doi nasturi…
         – Doamnă, bine că ești mai nemeșică de putui să te prind din zbor, altfel te duceai drept în zidu-ăla cu capu’, a explicat cetățeanul perciunat în timp ce-i fixa tocul la cizmă.
         Pe scări a apărut o asistentă în halat.
         – Ce s-a întâmplat? a întrebat ea.
         Maria a prezentat toată situația tremurând.
         – Când mă întorc, peste cinci minute, vă iau la mine în cabinet, ca să vă reveniți, doamnă. Acum vă rog să vă liniștiți.
         Așa s-u petrecut lucrurile în continuare, Doamna era asistenta-șeffă de la cealaltă secție de chirurgie.
         – Așa se întâmplă în tot spitalul dumneavoastră? a deschis Maria discuția.
         – Nu chiar așa. Azi e un caz special.
         – Dar nu așa ar trebui să se poarte cu oamenii! Îmi închipui cum procedează cu pacienții…
         – O parte a acestui etaj este ocupat de neurochirurgie. Acolo a murit un pacient, iar șeful secției, de altfel un strălucit medic, nu mai suportă persoane străine.
         – Nu văd legătura, s-a mirat Maria.
         – Rudele pacientului decedat, fiind de condiție mai proastă și …mai colorate, au venit în număr mare să-i ceară socoteală medicului, uitând că pacientul fusese inițial lovit cu ranga în cap și avusese cerebelul dislocat, fractură de occipital, de nazal…
         -Așaa, va să zică!
         – Dar n-aveți grijă că o să coboare curând; au întâlnire jos, la director, toți medicii de la chirurgie. Eu am fost ca să-l anunț personal. Se pare că vor fi comunicate concluziile comisiei de control.
         – Vă mulțumesc foarte mult! Ați fost mai mult decât amabilă, și Maria s-a ridicat să plece.
         – Vai, dar unde sunt nasturii de la pardesiu?
         – În buzunar.
         – Nu puteți să plecați așa! Vă dau eu ac și ață și vi-i coaseți.
         – Mulțumesc!
         Când a intrat în salon, și-a rotit privirea ca să-l vadă pe David. L-a găsit. Era în patul de lângă fereastră, dar nu putea fi zărit decât parțial, în dreptul său, cu fața spre geam și spatele spre ușă, aflându-se alt vizitator, cu care stătea de vorbă. Când s-a apropiat, și-a dat seama că vizitatorul nu era altul decât perciunatul care o prinsese… din zbor, pe scări, evitând o căzătură gravă.
         – Dumneata tot aici veneai? a întrebat ea.
         – Doar e ginerele meu. Tocmai îi spuneam cum decurge sarcina fie-mii.  
         Maria a simțit că salonul se învârte cu ea și tavanul se prăbușește. A căzut din picioare și nu a mai știut nimic.

O părere la “Căpăstru pentru armăsar. Fragment din romanul Din ramurile oțetarului, de Ion R. Popa

  1. Recenzie ad-hoc
    („Nebunia de a gândi cu mintea ta”,
    de Gabriel Liiceanu, Ed. Humanitas)

    …Iată, gândesc: – Din 2018, înainte,
    Minune-ar fi, de-am avea parte

    De cât mai mulți Nebuni, cu sau fără carte,
    Capabili a gândi cu a lor minte!

    Petre Cazangiu

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.