Boris Pasternak: Dr. Jivago. Recenzie, de Mirela Teodorescu

Cred că ideea romanului este aceea că oricâte sluţiri aduce omul acestei lumi, prin faptele sale rele, lumea rămâne tot frumoasă şi această frumuseţe nu poate fi biruită, fiindcă este creaţia lui Dumnezeu. În romanul lui Boris Pasternak suferinţa şi fericirea se amalgamează într-o esenţă superioară, a sublimului, a frumuseţii de dincolo de Bine şi Rău.

Boris Leonidovici Pasternak (n. 29 ianuarie 1890 (S.N. 10 februarie) la Moscova – d. 30 mai 1960) a fost un poet și scriitor evreu rus, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1958.

Este fiul lui L. O. Pasternak, membru al Academiei de arte. Se naște și crește într-o familie de artiști profesioniști, în familia pictorului Leonid Pasternak și a pianistei Rosa Kaufmande de unde provin și preocupările sale timpurii pentru diverse arte: desenează bine din copilărie; se ocupă de compoziția muzicală, influențat fiind de A. N. Skriabin, prieten al tatălui său, într-o altă, a treia perioadă, studiază cu pasiune filosofia. În 1909 se înscrie la Facultatea de istorie-filosofie a Universității din Moscova, renunțând la profesia de muzician. În 1912 pleacă în Germania, unde se ocupă cu studierea operei școlii neokantiane de la Marburg. Renunță și la specializarea în filosofie, problematica filosofică rămânând totuși în centrul atenției creației sale literare, până la romanul și scrisorile ultimilor ani. Pasternak optează, în final, definitiv pentru literatură.

Motivația Juriului Nobel

” … pentru deosebită măiestrie atinsă în poezia lirică actuală, precum și în domeniul marilor tradiții epice ruse”.

 

Personajul central al romanului este doctorul/poetul Yuri Andreievich Jivago, al cărui destin îl urmărim încă de dinaintea izbucnirii revoluţiei până la final. După moartea mamei sale, Yuri este crescut la Moscova de unchiul său. Adolescentul decide să urmeze facultatea de medicină, unde o va cunoaste pe Tonia. Cei 2 se căsătoresc şi au împreună un băieţel, Sasha. Meseria de doctor îl duce pe Jivago pe front, unde o reîntâlneşte pe Lara, pe care o mai văzuse trecător în copilărie.

Aceasta este şi ea căsătorită cu Pasha Antipov, un soldat dispărut la acea vreme, cu care are o fetita, Katya. Deşi atras de Lara, doctorul se întoarce la familia rămasă în Moscova. Vremurile tulburi, lipsa banilor şi sărăcia determină famila Jivago să părăsească oraşul şi să se îndrepte spre Varynoko, la o reşedinţă mai veche a familiei Toniei. Călătoria cu trenul este lungă şi dificilă, Pasternak folosindu-şi tot arsenalul din dotare pentru a reda exact acea atmosfera de Rusie acoperită de zăpadă, aflată în plin de război. Trenul este plin până la refuz de oameni care fug din calea trupelor armate, refugiindu-se în munţi.

Ajunsi la destinaţie, Yuri îşi redescoperă vechea pasiune, poezia, şi începe să meargă la biblioteca din localitatea vecină. Acolo o va reîntâlni pe Lara, alături de care va locui vreme de câteva săptămâni. Când decide însă să se reîntoarcă la familie, este capturat de armată şi forţat să îi îngrijească pe militarii rănitţ in lupte. Reuşeşte într-un final să fugă, se reîntoarce la Lara, de la are află că familia îi este în exil la Paris.
Destine marcate de revolutia bolsevica

Cartea nu este atât de mult o poveste de dragoste, cât despre efectele revoluţiei, şi ulterior ale războiului asupra destinului oamenilor şi asupra societăţii, în general. Romanul surprinde cu relatarea anumitor episoade ale istoriei Rusiei şi pune cititorul să reflecteze la cauzele şi ororile războiului.
Tema iubirii este şi ea bine redată prin lupta interioară a personajului, care se vede nevoit să aleagă între cele 2 femei importante din viaţa sa, Tonia şi Lara, dar avem şi al 2-lea triunghi al dragostei format din Lara, soţul acesteia – Pasha, şi Yuri.

Descrierile metaforice, dialogurile poetice şi numărul mare al personajelor nu fac din Doctor Jivago o lectură uşoară. Pasternak introduce atât de multe caractere în roman, încât îţi este greu să le reţii. Dar deşi nu toate joaca un rol în intrigă, alcătuiesc împreună o imagine completă a societăţii acelor vremuri.

Precum propriul personaj, Pastrenak a fost un patriot, devotat ţării sale, deşi nedreptăţit de aceasta. Datorită temei abordate, Doctor Jivago a fost interzis în Rusia, autorul fiind înlăturat din uniunea scriitorilor şi determinat de autorităţi, sub ameninţarea expulzării, să refuze premiul Nobel. Abia la 30 de ani de la apariţie romanul a fost publicat în propria ţară.
Dincolo de faptul că în cinematografia rusă s-a lansat o adevarată industrie a serialelor realizate dupa marile opere ale unor reputaţi autori contemporani, adaptarea cinematografica a Doctorului Jivago a fost precedată de apariţia cărtţi Pasternak şi Olga Ivinskaia, la editura Vagrius. Olga Ivinskaia este femeia care l-a inspirat pe poetul Pasternak să-şi îndrepte atenţia spre proză şi a servit drept prototipul Larei în romanul Doctor Jivago (1955), tipărit pentru prima oara în Italia. În URSS, până la căderea regimului sovietic, cartea a circulat o lunga perioada în samizdat. Dar prima recunoaştere cinematografică în Occident a romanului lui Pasternak a căpătat-o prin legendarul film semnat de David Lean, cu Omar Sharif.

– Soarele auriu al dimineţii de cenuşă
Volumul de amintiri poartă semnătura fiicei Olgai Ivinskaia, Irina Emelianova, şi relatează tragica poveste de dragoste dintre mama sa şi marele poet rus, în anii ’50 ai secolului trecut. Jivago seamană, întrucâtva, cu poetul Boris Pasternak, având în vedere că personajul central al cărţii este o autoproiecţie a acestuia; în realitate, însă, experienţa trăită de scriitor este mult mai dramatică decât cea a personajului literar.
Atât poetul, cât şi ultima sa Muză au avut un parcurs personal sinuos, iar întâlnirea lor, pe lângă inspiraţie şi clipele de comuniune, a însemnat pentru ea 12 ani de închisoare, în afară de transpunerea într-un personaj nemuritor, iar pentru el – sfâşiere sufletească şi culpa eternă de soţ infidel şi neputinţa de a rupe definitiv cu vechea familie pentru a pleca în alta. Schema triunghiului amoros a funcţionat de două ori în viaţa lui Pasternak, dar mai carnal şi dureros în ecuatia Pasternak-Ivinskaia-Neigauz.

Până la întâlnirea cu Pasternak, frumoasa şi sensibila Ivinskaia dăduse, din plin, piept cu viaţa. Fusese căsătorită de două ori: primul său soţ – tatăl Irinei Emelianova – s-a sinucis la doar 32 de ani, neputând suporta idila infiripată între soţie şi un redactor al revistei Samaliot, Fiodor Vinogradov, unde Olga avea şi ea un post de redactor. Blestemată nu doar de prietenii şi rudele soţului defunct, Olga Ivinskaia se mărită cu noua sa iubire, Vinogradov, pe care o abandonează la scurt timp, după ce-l naşte pe fiul lor Mitia şi află că mama sa fusese arestata „pentru propagandă antisovietică“.
În momentul în care a cunoscut-o pe cea care va deveni Lara sa, Boris Pasternak era si el la a doua căsătorie. Mama primului său fiu fusese o pictoriţă celebră pe atunci, Evghenia Lurie. „Ambii sufereau de o sensibilitate accentuată şi asta i-a împiedicat să treacă senini peste greutăţile traiului în comun“, va scrie, mai târziu, în memoriile sale fiul lor, Evgheni, care a crescut departe de tatăl său, la Paris, în exil.

Pasternak nu rămăse singur, ci alături de Zinaida Neigauz, fosta nevastă a marelui muzician Heinrich Neigauz, căruia practic i-a „suflat-o“.
Despre prima întâlnire cu Pasternak, Olga Ivinskaia a lăsat mărturie într-un jurnal: „Fusesem, puţin spus, tulburată de o presimţire, după ce mă privise cu ochii săi imenşi – privirea unui bărbat care mă cântărea cu exigentă. Mi-am spus, în sinea mea, iată a venit un om, singurul de care am nevoie“.
Pasternak va scrie despre ziua în care a mers să-şi ducă un manuscris la revista Novii mir: „în viaţa mea a apărut un soare auriu!“ Ivinskaia avea o claie de par bălai, ca şi Lara din viitorul roman.
„Pasternak suna aproape în fiecare zi în redacţie şi mă cheama să ies în piaţeta din faţă. Mi-e teamă să-l întâlnesc, în redacţie au început deja bârfele, iar colegii mă privesc chiorâş: Curios, cum se va termina idila ta cu Pasternak? Lui Parternak îi răspund deseori în doi peri că nu pot veni, însă fără prea multa convingere, iar în timpul ăsta inima mi se umple de un val de căldură“, scrie Olga.
„Tot amân să-i spun două lucruri: primul – să nu ne mai vorbim cu Dumneavostră, iar al doilea – că o iubesc şi viaţa mea e subordonată pe de-a-ntregul acestui sentiment“, scrie Pasternak, pe o fişă de carte.
„Pasternak ura scenele în familie. Se vede că avusese parte de destule dintre acestea. Atunci când începeam o discuţie serioasă, el devenea imediat suspicios. La reproşurile mele întemeiate, începea să tune: Nu, nu, Oliuşa ! Ăştia nu mai suntem noi doi! Asta e dintr-un roman de doi bani! Asta nu eşti tu! îi tot repetam cu încăpăţânare: Ba da, tocmai asta sunt eu! Sunt o femeie în carne şi oase şi nu o plăsmuire a ta! Fiecare rămânea la părerea sa, bineinţeles. Boria era pentru mine mai mult decât un soţ. A intrat ca o vijelie în viaţa mea şi s-a năpustit cu asemenea forţa încât n-a lăsat liber nici măcar un colţ în ea. Mă bucura nespus atitudinea sa tandră faţa de fiica mea, Irina, care pe atunci intra în adolescenţă!“, scria Olga.

Nu a trecut mult timp până ce soţia lui Pasternak, Zinaida Neigauz, a aflat de noua lui pasiune: „Am înţeles că este foarte îndrăgostit!“. I-a cerut să pună capăt imediat acestei relaţii şi, fără ca el să ştie, s-a dus să-şi înfrunte rivala. A fost prima întâlnire între cele două femei care se luptau pentru iubirea poetului. Întrevederea s-a consumat în apartamentul unei prietene a Ivinskăi, unde Olga venise toată în lacrimi, la capătul puterilor, măcinată de gândul că ar putea să-l piardă pentru totdeauna pe Boris. Zinaida şi-a înfrânt iritarea, calma ca o zeiţă, având avantajul statutului de soţie oficială. I-a spus intrusei să dispară definitiv din viaţa soţului ei, pe care nu-l va ceda pentru nimic în lume. „Olga, eşti tânără, găseşte-ţi un bărbat care să aibă grijă de tine şi de copiii tăi, iar dacă îţi va fi greu material, noi te vom ajuta!“. Acest noi a sunat umilitor, Olga, înecându-se în lacrimi, a leşinat, revenindu-şi într-o maşina a Salvării, în drum spre camera de garda a unui spital.
La orizont se profila un nou val al terorii staliniste. Culegerea de versuri Opere alese a lui Pasternak a fost retrasă de sub tipar. Dar, cel mai crud şi cu totul pe neaşteptate, lovitura se abate asupra Olgăi. Despre acea zi neagră de 6 noiembrie 1949, ea va scrie: „La ora 20.00, viaţa mea s-a rupt. În apartament dăduseră năvală nişte străini, care au început să-mi percheziţioneze casa, zicându-mi că trebuie să-i urmez; nu am crezut vreodata că una ca asta poate să mi se întâmple. Mă sufocam. Pentru ce?, m-am întrebat. Şi un gând neverosimil mi-a trecut prin minte: oare din cauza lui Boris?“

– Intre soţie şi iubită, Poetul le-a preferat pe amindouă.
Au urmat luni în şir de anchetă. Olga era însărcinată în luna a cincea. Scriitorul era cuprins de disperare. Într-o bună zi a fost chemat la sediul central al închisorii pentru a ridica fîtul avortat al Ivinskai şi ia cu el o păturică de copii. În locul acestuia însă i se pun în braţe cărţile confiscate în urma percheziţiei în apartamentul Olgăi – volume de poezii ale sale, cu dedicaţie, mici atenţii de îndrăgostit. Pasternak face un infarct, fiind conştient că „doar tăcerea stoica a Olgăi“ l-a salvat atunci de urmărirea penală şi în final de închisoare.
Abia după cinci ani, după ce Ivinskaia îţi va ispăşi pedeapsa pentru „acţiuni antisociale“ într-un lagăr de munca, Pasternak va afla adevărul despre ceea ce i se întâmplase la anchetă. Autorităţile încercaseră să-i smulgă mărturisiri compromiţătoare la adresa scriitorului, dar, izbindu-se de rezistenţa femeii, i-au spus că Pasternak a fost şi el arestat, făcuse un atac de cord şi corpul său neînsufleţit s-ar afla la morga închisorii Lubianka, unde a fost dusă ca să se convingă. La morgă, vîzând cadavrele acoperite cu cearşafuri albe, dinspre care venea un miros stătut şi greu, a leşinat. A fost lăsată să zacă mai multe ore pe pardoseala rece de ciment. Când s-a trezit, se afla la spitalul închisorii, unde i s-a spus că făcuse un avort spontan.
A fost eliberata din lagăr abia după graţierea survenită în urma morţii lui Stalin, în martie 1953. Peste o lună era la Moscova. Oricât de mult îl rodea vina faţă de soţia pe care o înşela şi de care îi era greu să divorţeze, nu doar din cauza scandalurilor cu care îl ameninţa, dar şi pentru confortul domestic pe care Zinaida i-l asigura, Pasternak s-a întors la Ivinskaia.

In carte, fiica acesteia povesteşte că, înainte de a se revedea cu scriitorul, mama sa, privindu-şi miînile asprite de munca în lagăr, îi spusese, cu o voce străina: „Ştii, am trecut prin atîtea! Nu vreau să-l mai văd!“. Dar a clacat la prima întâlnire.
Pasternak şi-a trăit ultimii ani din viaţă în schema trioului amoros clasic: n-a putut să renunţe nici la iubită, nici la soţie. Despre cele două femei din viaţa sa, Pasternak a scris în acei ani: „Zinaida, soţia, îmi este ca o fiică, ca mezinul familiei, iar de Olga am nevoie ca de aer! Şi în această încurcatură cred că mă voi afla pâna la capătul zilelor!“. într-adevar, la căpătâiul sicriului sau au vegheat ambele femei – soţia şi iubita.
„Când eram tânăr n-am întâlnit fiinţa unică. Lara din tinereţea mea nu este decât o experienţă comună.
Lara din anii mei de bătrineţe este înscrisă în inima mea cu sângele ei şi cu anii ei de închisoare.“ Aşa răspundea Pasternak la întrebările ziariştilor despre prototipul Larei din romanul Doctor Jivago.
Pasternak finalizează acest roman – singura sa creaţie în proză şi pe care o consideră cea mai importantă lucrare a sa – în anul 1955. Dacă în prima parte a romanului eroina Larisa Ghesar repetă, în unele privinţe, soarta Zinaidei Neigauz, în restul naratţunii ea capătă trăsăturile Olgai Ivinskaia. Într-o scrisoare din 1958, Pasternak scria: „în partea a doua vietţi mele, am cunoscut o tânără femeie – Olga Vsevolodovna Ivinskaia. Ea este Lara din romanul meu, pe care am început să-l scriu în perioada în care am cunoscut-o. Ea este întruchiparea bucuriei de viaţă şi a sacrificiului. Nimic din ea nu trădează suferinţele prin care a trecut“.

– Opt ani de închisoare pentru vina de a fi iubită.
A doua zi după funeraliile lui Pasternak, în noiembrie 1960, în apartamentul Olgăi Ivinskaia, unde aceasta locuia cu fiica sa, Irina, şi cu fiul lor, Mitia, au dat buzna, ca odinioara, un grup de KGB-işti, care i-au răsturnat casa cu fundul în sus şi le-au arestat şi pe ea şi pe fiica. Ca învăţătura pentru alţi scriitori, autorităţile sovietice din acea vreme au hotărât să pedepsească persoane apropiate Poetului, pentru sfidarea regimului: pentru ca nici o revistă literară din URSS n-a îndrăznit să-i publice Doctorul Jivago, Pasternak şi-a trimis peste hotare – în secret, printr-o cunoştinţă din Partidul Comunist Italian – cartea, care a devenit imediat un best-seller. Olga Ivinskaia a fost condamnată la opt ani de închisoare, iar fiica sa Irina, care avea 20 de ani, a primit „doar“ trei ani de privaţiune de libertate, ispăşindu-şi pedeapsa într-o colonie de munca pentru infractori deosebit de periculoşi.

Exact in aceeasi perioada, in Catalonia, erau în curs de desfăşurare filmările la pelicula Doctor Jivago, în regia lui David Lynn, după romanul omonim al lui Pasternak, care a obţinut cinci premii Oscar. În timp ce filmul era proiectat în Occident, câştigând noi şi noi admiratori, făcând cunoscut numele lui Boris Pasternak peste hotarele URSS, într-o colonie de munca pentru femei din Mordovia (Siberia Orientala) prototipul Larei, cu un batic ars de soare pe cap, cultiva sfeclă de zahăr.

 

Au fost unii care după prima lectură a lui Pasternak l-au găsit neatins de realismul rusesc – chiar dacă după trecerea timpului au apărut alţii şi alte lecturi ce au contestat acest fapt, eu rămân fidel ei. Chiar dacă doctorul Jivago i-a adus Nobelul, el a rămas fidel poetului Jivago, şi nu-i de mirare, considerând proiecţia.

Orice s-ar spune despre ea, cartea e una care te face să gândeşti, deci din punctul acesta de vedere e practică – îşi îndeplineşte scopul, funcţionează – asta nu poate fi contestat, nu e experiment cu cuvinte, e conţinut bogat care se dezvăluie printr-un fir epic, poate puţin forţat, pentru că,  majoritatea care încep lectura „doctorului” o fac în căutarea unei poveşti de dragoste – după cum îşi mărturisea chiar autorul intenţia de a scrie o poveste de dragoste având o eroină în centru ca în Balzac.

Nabokov găseşte romanul; sărac din punct de vedere artistic. Mie mi se pare interesantă afirmaţia în sensul originalităţii stilului. Sunt aşa de multe contraste interioare încât e greu de tras o linie clară privitoare la intenţia artistică originală. La mult timp după scrierea cărţii, autorul spunea despre bogăţia conţinutului ca venind din momentul în care artistul e inundat de „mesaj”, viaţa stând să reverse din el, acesta îşi caută mijloacele de expresie în trecut „neavând vreme” să caute perpetuu noi căi; toate acestea vădind desigur un soi de melancolie faţă de primele sale plimbări pe ţinuturile poezie, care deşi fructuoase au trezit mai târziu o oarecare revoltă în interiorul artistului. Despre Jivago, zice că ar fi fost scrisă dintr-un sentiment de datorie faţă de semenii săi de a ilustra vremurile. Judecând după aceste spuse, Pasternak e departe de adevăr – căci tocmai vremurile par atât de distante de real. E un mare adevăr într-o declaraţie a poetului de după roman – „asta e cea mai mare problemă a mea – lipsa de timp”. Se pare că nu numai după, ci şi în timpul cărţii, cel interior, desigur, se simte acut această lipsă – timpul există doar ca structură – o structură foarte rigidă, menită parcă să claustreze ceea ce e cu adevărat plăcut, şi care e, „nu-i aşa” exact ceea ce nu ar fi vrut să fie – limbajul poetic, colorat până în măduva cuvintelor cu un idealism dintre cele mai rare.

I se imputa tocmai această lipsă de control raţional, pe care aplicând-o, nu face decât se devieze atenţia, căci nu e o poezie de dragoste cum nu e nici un document sau mărturie a epocii sale. Câtă durere la constatarea autorului că cei mai mulţi iau cuvintele ca ceea ce sunt, ignorând tonul – iată splendoarea contradicţiei! Revoltându-se împotriva tendinţelor literare şi cele artistice de a căuta mereu nou expresii, pleacă în această vânătoare a simplităţii limbajului doar ca să ajungă să se revolte împotriva percepţiei prea imediate a acestuia de către cititorii săi. Cazul lui Pasternak nu e departe de cel al lupului din proverb – poetul e poet, oricâtă proză ar scrie.

Îmi vine greu de crezut că Jivago poate fi un simbol al vieţii – dacă da, atunci Pasternak era mult mai departe de optimism decât ar crede omul de rând. Şi cu toate acestea, Lara după momente de efervescenţă se stinge într-o singură frază rece şi seacă. La fel şi acel Pamfil Palîh, care îşi ucide familia tot într-o frază, poate chiar într-o propoziţie. În aceeaşi serie de evenimente stranii, conversaţiile dintre Lara şi Iuri, par atât de departe de viaţă încât pun la îndoială orice intenţie a autorului.

Oricât de celebri am fi, trebuie să învăţăm să rămânem cu picioarele pe pământ. Slava deşartă ne dă târcoale, gândurile orgolioase îşi iţesc raţiunile ascunse şi, îmbătaţi de succes, alunecăm pe un drum prăpăstios. Nu ne mai putem regăsi propria persoană în descrierile măgulitoare ale celorlalţi. Ne transformăm în caricaturi. Pasternak rosteşte un avertisment la adresa tuturor celor care încearcă să fie celebri fără a cunoaşte valoarea propriei creaţii. „Nu e frumos să fii celebru/ – De parcă asta-ţi dă avânt! -/ Să strângi hârtii, să-ţi faci arhivă,/ Să te tot bâţii pe-un cuvânt./ Creaţia-i o dăruire/ Şi nu scandal şi împrumuturi/ E ruşinos, o nulitate/ Pe buzele oricui să fluturi./ Trăieşte fără impostură/ Încât, când n-o să mai ai vreme,/ Să te-ndrăgostească depărtarea/ Şi viitorul să te cheme./ E bine să laşi spaţii albe,/ Nu în hârtii, ci în destin,/ Dar adnotând pe marginalii/ De zile ce se duc şi vin./ Şi în necunoscut te-afundă/ Şi pierde-te-n el, ascuns,/ Cum se ascunde-o casă-n ceaţă/ Când ceaţa e de nepătruns./ Alţii-or veni, pe urma-ţi vie,/ Supusă vieţii şi erorii./ Tu însuţi, nu deosebi/ Înfrângerile de victorii./ Şi nu te-abate cu o iotă/ Tu de la tine – hotărât,/ Ci numai să fii viu, viu – simplu -/ Viu pânâ la capăt – şi atât“ (Lirice, p. 187).

Lasă un răspuns