Bogdan Mihai Dascălu: Prezentul instantaneu şi vocaţia introspecţiei

Bogdan Mihai Dascălu: Prezentul instantaneu şi vocaţia introspecţiei

de Dan Ionescu

La editura EuroPress, tânărul prozator Bogdan Mihai Dascălu, autor, între altele, al unei cărţi importante, apărute la Hamburg în 2004, despre Herta Müller: Held und Welt in Herta Müllers Erzählungen, a publicat romanul Iarna îngerilor.

Titlul este sugestiv pentru sfârşitul cuiva la mijlocul iernii, final teluric, dar şi pentru ideea vieţii de apoi: jumătatea (iernii) rămasă oricum o vei petrece, fie în compania îngerilor, fie, fără să fi realizat transcendenţa dinspre mediul fanic înspre universul criptic, în iluzia care-ţi supravieţuieşte, că oraşul va intra sub autoritatea calmă a făpturilor celeşti.

Bogdan Mihai Dascălu, atras ca Minulescu în poezie, de magia cifrelor, apelează la factura simbolică a lucrurilor, spre a fixa reperele unei realităţi clare.

Stagnarea spaţială din debutul romanului consacră acţiunea unui destin de la ai cărui parametri personajul se mai salvează substituindu-se el însuşi altei acţiuni, dar de natură livrescă, pentru că devine autor. Totul e posibil datorită tehnicii romanului în sertar sau a povestirii în ramă: „Începu să scrie, încet, cu atenţie, de parcă ar mai avea vreo importanţă, de parcă literele ar fi obligate să şadă veşnic pe micile rafturi ale caietului, privind în acelaşi timp, fără să-şi aţintească ochii asupra unui ceva, prin aerul plin până la refuz de fulgi mari, cufocant de mari, ce coboară fără încetare din stratul de nori – atât de deşi, încât par să fi luat locul cerului – care se oprise, cu câteva zile în urmă, deasupra oraşului“.

Topirea într-o carte a două direcţii diegetice invocă prezenţa unui lector dornic de aventură şi de investigaţie psihologică pentru descifrarea mesajului din subsidiar: păstrarea calmului în cazuri de veşti sumbre, capitale. În consecinţă, romanul Iarna îngerilor va avea audienţă la un public mai larg: o linie narativă susţine evenimente cu un tipic firesc, de sorginte mediană într-un plasament social activ, cum e spitalul, cealaltă, de care se vor interesa cititori pretenţioşi, deschide perspectivele unei naraţii latente şi cu sens profund psihologic.

Personajele fixate în ghips ale lui M. Blecher, în lipsa vigilenţei nocturne a medicilor sau a surorilor medicale, îşi atenuează starea recreând în sanatoriu, la nivel minimal, tabieturi şi tot ce a fost mai plăcut în viaţa lor până în prezent, ca într-o sforţare de a-şi mai aduce aminte de normalitate. Totodată, în conştienţa limitei propriei boli, ei reduc investigaţia asupra unor surse de recreere, la spaţiul proxim; personaje oportuniste, în ciuda imobilităţii artificiale, după tratamentele vremii.

Barbu, protagonistul romanului Iarna îngerilor, nu se împacă sub nicio formă cu ideea morţii, dispreţuindu-şi medicul, cel care primul i-a vorbit cu date precise despre extincţia iminentă, şi în golul camerei de spital, scrie cu intenţie, în pofida sfârşitului anunţat: „Acum trei zile, doctorul, domnul doctor Remus, m-a anunţat, cu veşnicul zâmbet ironic ţâşnindu-i din chip, că voi muri (…). Mâine, la ora 5“.

Dezamăgirea faţă de trupul care trădează voinţa de a trăi, se transformă în ură manifestă: „Nici nu mi-au zis ce boală am. Din nou, mâna stângă. O privesc cu atenţie, pentru că o urăsc. E slabă, oasele aproape că se văd prin piele“.

La internare, Barbu („apelativ care poate fi folosit atât ca nume, cât şi prenume, în text neexistând o explicaţie“) se va abandona cu precauţie unor situaţii similare celor de afară, mai mult unghiului oniric al acestora, presupus realist la început: Ioana, asistenta care-i face recepţia, poate fi iubita perfectă, în locul soţiei Andreea. Speranţa de a dezvolta o relaţie este un mijloc de acomodare la noul context. Notele din carnet, care deşiră firul retroactiv al unor poveşti de viaţă, sunt semnul voinţei de a reprima suferinţa şi de a se păstra vital, oricât de mult acul perfuziei şi tratamentul în sine reclamă finalul.

„Covorul roşu pe scări“, o imagine din primul capitol, confirmă valoarea simbolică a unei proprietăţi pe care o are spitalul: frontieră, pentru cei mai mulţi dintre semeni, între viaţă şi moarte. În afara bucuriei de a trăi, pe care o adnotează autorul, dedublat în personaj narator din tendinţa de introspecţie, ca nevoie de experiment pentru o scriere vertiginoasă, „roşul“  poate simboliza trecerea, parţial ceremonioasă, într-o lume diferită: „Treptele abrupte erau acoperite de un covor roşu, exasperant de roşu. Abia după aceea am aflat c-aşa-i în spitale, bolnavii trebuie să se înveselească“.

„Scara“ e un semnificat pentru metempsihoză.

Lucrurile între cei doi soţi nu se vor aşeza şi din cauza jobului, Barbu fiind redactor la un cotidian. Afectul avut pentru Andreea, dar pe care nu-l consumă din lipsă de timp şi uneori de reciprocitate, Barbu îl va ilustra în compania prezenţelor episodice ale cărţii: în tren, el păstrează, fără intenţie, ci numai din rutină, precum în bizarul său mariaj, prerogativele unui flirt cu o anume Felicia, însă, pe drum, în timp ce va ieşi la o ţigară, va constata cu dezamăgire că locul din faţa tinerei, în compartiment, precum şi postura de conlocutor, va fi ocupat de logodnicul acesteia. Din acest moment, orice voinţă de nouă relaţie încetează, însă nostalgia posibilităţii de a visa la o nouă legătură, desigur va persista. În limba latina, cuvântul „felicia“ este un plural pentru fericire şi, în roman, posibil un topos al ei.

În atmosfera gravă a cărţii, configurată de simboluri precise şi de motive de sensibilitate umană, precum scrisoarea sau itinerariul, ultimul efectuat cu scopul de a evita neîmplinirea în iubire, dintr-un instinct de responsabilitate dobândit înspre maturitate, în căsnicie, o scenă de familiaritate cotidiană, precum aceasta, va părea abnormă: „M-am aşezat la masa lui Mateescu şi am băut împreună câteva pahare, până când m-a rugat să-l conduc acasă. Ne-am ridicat, şi-a pus braţul în jurul gâtului meu, ceea ce nu m-a deranjat defel, o mai făcuse de atâtea ori, se lăsă apoi greu şi-am plecat. Din fericire, picioarele şi le putea mişca destul de bine, l-am prins cu mâna dreaptă de spate şi l-am împins în primul taxi“.

Deşi nu crede în viaţa de apoi, totuşi Barbu, cu spectrul morţii deasupra, are vocaţia eternităţii. Numai aşa se poate motiva actul scrisului într-un context mai rar: o cameră de spital. Singura mişcare pe care o mai poate face, prin filtrul mântuitor al bolii, este în iarna îngerilor.

Cartea lui Bogdan Mihai Dascălu, prin dinamica evenimenţială care propulsează eroul dintr-un prezent instantaneu într-un şir de acţiuni menite să rezolve profilul psihologic al actantului, ne dă impresia unei cărţi americane actuale, în genul celor scrise de Paul Auster.

Lasă un răspuns