BOGDAN MIHAI DASCĂLU: Potenţialul de comunicare al incomunicării, de Ştefan Vlăduţescu

bogdan

Bogdan Mihai Dascălu: Potenţialul de comunicare al incomunicării

                                                                                de Ştefan Vlăduţescu

Caracterizată înainte de toate prin delicateţea raportării la virtual, prin eleganţa stilului şi prin altitudinea meditaţiei, cartea lui Bogdan Mihai Dascălu „Fiul nisipurilor” (Bucureşti, Editura Aura Christi şi Andrei Potlog, 2010) se defineşte ca roman fantasmatic al unor existenţe incomunicabile. Propensiunii prozei româneşti către biografic i se răspunde cu un imaginar plin de reflexivitate. Materia epică este strict organizată de un spirit creator în mod evident şi admirabil axat pe semnificare. Dintre modurile acordării de sens se remarcă simbolizarea, atragerea naturii în inferenţe descriptive, reţinerea de înţelesuri intelectuale din manifestările posturale, kinetice, haptice şi proxemice.

Proiectul major care dirijează dicţiunea epică este acela de roman al romanului. Fluxurile narative subsecvente proiectului de adâncime apar pe suprafaţa textuală ca cinci capitole. Pilitura se arată pe atât mai clar şi distinct orientată, pe cât este mai puternic magnetul care o ia în stăpânire. La fel, masa de semnificaţii a cărţii este mai exact structurată, sub controlul unui spirit creator robust şi implicat. Prezenţa marcată a instanţei producătoare determină configurarea limpede a două planuri: unul fizic şi un altul metafizic.

Planul fizic este alcătuit din două „sub”-„romane”, textualizate în capitolele al doilea şi al patrulea. Primul sub-roman este unul obiectiv şi rural. El relatează o înmormântare şi un praznic. Finalul lui face vizibil un sat în flăcări şi lipsa de noimă a lumii: „niciunde, nici sus, nici jos, sensul nu se arată şi, din când în când, adică atunci când o face, îşi dezvăluie fără-de-rostul”. Sub-romanul al doilea este unul citadin şi înscenează mersul fără sens al unui tânăr printr-un oraş. Intră într-un spital şi subtilizează „caietul” de existenţe al unui muribund. Năzuieşte să-şi construiască o nouă existenţă, luată din posibilităţile devenite realitate în paginile caietului. În oraşul gol, reînnoadă pentru scurt timp o iubire şi merge mai departe, fără a şti dacă el este real şi dacă se află în interiorul propriei existenţe. Fuge, de fapt, de cunoscut: „necunoscutul e singurul care îi poate da liniştea”. „El îşi merge viaţa”, constatând că „certitudinile sunt cele care distrug posibilităţile”. Mersul îi este „menirea” şi mântuieşte „prin mers oraşul pierdut”. Mersul lui este nu numai prin oraş, ci şi prin imaginar şi prin „culoarele sinelui”. Oraşului gol îi corespunde un „gol interior”. Omul se stinge mergând. Remarcăm în acest plan absenţa dialogului şi a percepţiei intelectuale. Naraţiunea se edifică şi, totodată, se delegitimează prin descriere. Viziunea este fotografică, iar perspectiva, cu o expresie a lui G.R. Hocke, este „anamorfotică”: totul este vizibil, nimic nu se poate ascunde, dar nimic nu se poate comunica. Lumea este luminată, dar mută. Incomunicarea este suverană.

Capitolele întâi, al treilea şi al cincilea sunt metafizice. Ele sunt reflexive, meditative, de axiomatică artistică, de epistemologie epică, de poetică şi poietică.

Axiomatica este fixată în capitolul întâi (alcătuit din propoziţia „Un copil se joacă în mâl”) şi în capitolul al treilea (format din fraza „Un copil se joacă în mâl, şi liniştea îl împresoară”).

Capitolul al cincilea dezvoltă pe un interval de şase subcapitole propoziţia „Un copil se joacă în mâl”. În fiecare dintre acestea se abordează idei. Dacă planul fizic este unul al percepţiei, planul metafizic este unul al gândirii şi al ideilor. În subcapitolul V.1., copilul care se joacă în mâl face experienţa singurătăţii şi incertitudinii. Lipsit de conştiinţa de a discerne propria existenţă, el nu poate şti dacă dincolo de jocul în mâl mai are o altă existenţă. Realizează însă că „din proprie voinţă şi prin propriile mâini ar putea să se nască vieţi”. Inferenţa ne duce către spiritul creator şi către Creator, apoi ne coboară către spiritul artistic: „el nu vede lipsa de sens, căci jocul în sine i se pare dătător de semnificaţii”. În V.2. se emite ideea că spiritul creator – copilul – este capabil să instituie „posibile lumi, prin care el însuşi va avea să treacă odată”. Jocul lui lasă „posibilităţile intacte”, în sensul că nu epuizează niciuna dintre ele, aşa încât şi visele (ca posibilităţi) îşi păstrează realitatea. La nivelul lui V.3., copilul-creator „încearcă să îşi trăiască” „posibilităţile pe care le poartă cu sine de dinainte de a fi fost”. La rândul lui, mâlul inform capătă semnificaţie. Alături de voinţa ce generează posibilităţi, mâlul, materia inertă, lasă să se vadă „fericirea inexistenţei” şi incertitudinea viitorului. Posibilul devine în propria lui certitudine. V.4. ilustrează capacitatea jocului de a-l transforma pe jucător. Copilul-creator aflat în derularea uneia dintre „vieţile posibile” „nu mai ştie dacă e copil sau nu”. De asemenea, înţelege că „existenţa celorlalţi e la fel de inutilă ca şi inexistenţa lor şi că e doar singurătate”. V.5. arată cum copilul se îmbibă de conştiinţa singurătăţii şi „uită că jocul e sensul”, începând să caute perfecţiunea, adică ieşirea din joc. În mod conex, V.6. aduce  copilul în timp. Se constată că „posibilităţile există pe mai departe şi se vor transforma, rând pe rând, în realităţi din care imprecisul va fi izgonit”. Sensul nu există, la fel cum „nici satul şi nici oraşul nu sunt în sine”. O fantasmă metafizică readuce omul în stadiul de mâl, iar lumea imaginară se mistuie sub flăcări: „nimicul se mistuie alături de cele ce sunt”; „rămân doar flăcările”. Purificarea şi perfecţiunea rezultă din cădere şi foc. Nu spunea oare R.M. Rilke într-o poezie: „Şi toate cad/ toate rând pe rând/dar este Unul care ţine-n mână/căderea asta nesfârşit de blând”?

Conclusiv se poate spune că acest roman experimental reuşeşte să deschidă un drum pe care totodată îl şi închide. Valoarea lui rezultă din noutatea postmodernă a imaginării, din inducţiile simbolice şi parabolice, din meditaţia profundă asupra antinomiei joc-viaţă (posibil-real, cert-incert) şi dintr-un fel de început de filosofie a existenţei (care în paranteză fie spus mai curând lipseşte romanului românesc actual). Notabile sunt, pe de altă parte, capacitatea de a imagina şi dexteritatea de a utiliza multe dintre virtualităţile limbajului pentru a crea lumi fictive care să îndemne la reflecţie şi care să stimuleze potenţialul de comunicare al incomunicării.

O părere la “BOGDAN MIHAI DASCĂLU: Potenţialul de comunicare al incomunicării, de Ştefan Vlăduţescu

  1. Un roman plin de simboluri si semnificatii subtile. Legatura cu versurile poetului Rainer Maria Rilke, ne dau siguranta si speranta. Atractiv, incitant, meditativ!

Lasă un răspuns