Bogdan Mihai Dascălu: Nisipuri (Poeme). Cronică, de Dan Ionescu

bogdan mihai dascalu

Bogdan Mihai Dascălu: Nisipuri (Poeme), Editura David Press Print, Timișoara, 2012, 78 p.

Cartea de lirică Nisipuri, semnată de Bogdan Mihai Dascălu, are ca motiv principal răsfrângerea. Încă este bine. Aceasta este un proces care pretinde interactivitate, viață până la urmă, pe o planetă în perdiție.

Mereu e trimiterea aceasta către noi, a poemelor acestui volum rafinat.

Casele satului ajung să-și cerceteze izolarea cu o privire curioasă, împrumutată de la oameni. Când umbra altei case se extinde în perimetrul oglindit, în sfârșit se prestabilește comunicarea între case, nu și între locatari, care par exilați într-o lume atât de străină, încât nu avem semne insistente despre ea. Este o trecere prin sat, în genul lui Lucian Blaga, dar în locul scărilor ori al mai multor aspecte, destul de mari în copilărie, acum, la maturitate, insignifiante, suntem întâmpinați de o singurătate zdrobitoare a uliței și a întregului sat. Poemele pornesc de la revizuirea unui raport: locuințele sunt cele care contemplă peisajul prin intermediul marilor geamuri (care sunt un fel de pupile), până când raza oglindită se răsfrânge asupra privirii sau este interferată de atenția uităturii umane. Cadrul astfel se umanizează, deși faptul exclude prezența efectivă a omului. În locul protagonistului, se plimbă însuși cititorul. Drumul pe care se merge nu e numai al cărții, dar și al propriului trecut.

Textele sunt însoțite de fotografii sugestive, ca în paradoxism, care mereu aduc în atenție titlul cărții. Furtuna de nisip este de o mobilitate fermă care pentru moment pune la îndoială perimetrul fix al deșertului, gata să-l scoată de pe glob. Atunci, în preajma cărăușilor tăcuți, a caravanei ducând mătăsuri și petrol, se instalează starea de lirism. Fire nevăzute își instalează tensiunea.

Fotografiile exotice și textul modern, apropiat de haiku, surprind componente conforme traiului patriarhal, pe care-l știm de la Ion Pillat încoace sau din propria viață. La pagina treisprezece, aflăm un orizont spălat de ploaie într-o pustietate de sat: „În sat / Pe ulițe / A mai rămas doar vântul / Porți deschise așteaptă vagi întoarceri (…) // Și soarele se abate asupra caselor / Și vântul nu li se mai  împotrivește”. Ca în Mortua est, se târăsc norii, marcând spațiul cu umbre. Nisipul din fotografia însoțitoare are urme de pași. Îmbinarea somnului cu aleea citadină se consemnează prin prezența unui element sonor, claxonul: „Pierdută e dimineața / Pierdute și clipele / și praf este totul / Și somnul devoră / Realul / Din care numai claxonul / Mai sună”.

Fiorul sfârșitului ca o undă electrică dezechilibrează osatura de mahalale. În ciuda unei obstrucții: „Noaptea e străpunsă / De zgomotul unei uși / Ce se închide”, se produce totuși o comunicare: „Iar peste câteva clipe / O fereastră aduce cu sine lumina”. Fereastra aduce lumina din cer, o lumină rațională; deși apare pe fereastră, acolo, în spațiul destinat, în cameră, raza prinde prevederi din legi banale, casnice, nemaiputând ieși decât pe ușă, ca oamenii. Contrastul dintre deschidere și încheiere mărește intervalul de stat al razei în casă. Un cosmos în cuib. Este o aluzie la Christos, la apariția lui spectaculară și plină de efort, captând în coborârea pe pământ, fețe diverse, de la figurinele rele și puternice, situate acum mai bine de două mii de ani, între cer și pământul captiv. Plecarea lui Christos la cer s-a produs ca în cazul unui Adam complet ori al cărui om fără eroare în viață și-n gândire.

În lupta acoperișurilor cu propria decojire, câștigă o pasăre neagră, al cărei popas confirmă supremația: „Pe acoperișurile vișinii / Care își apără culoarea / Stă pasărea neagră”. Este o moarte anunțată a curajului de a mai lupta cu eroziunea scrisă în legi. Când în propriu-i regn, cineva pierde confruntarea cu vârsta, succesul stării (asupra elementului pe marginea căruia dispoziția la conchidere s-a declanșat) îl confirmă mandatarul altei categorii care la rându-i va fi supus, în domeniul lui, extincției, urmând ca faptul să se repete după tipar: anunțul, exponentul.

Romanticii se resemnau bâlciului deșertăciunii, simboliștii, între care la noi, G. Bacovia e un exemplu de cartografiere a aparențelor naturii în degradare, scriau despre aspectele care se fărâmă, ale zilei. Urmează o pauză, în care în sfârșit, speriați de conflagrații, poeții caută să ridice lumea, pe umerii lor…

În contemporaneitate, apocalipsa mai mult se dezbate în lucrări de știință, pentru a găsi scuturi la pericolele venite din spații, asteroizi și erupții solare, sau eclectice, pentru succes de librărie.

„Veșnicia s-a născut la sat” scria în anii nouăsprezece ai secolului trecut, Lucian Blaga. Conform lui Bogdan Mihai Dascălu, epuizarea lucrurilor începe tot de la sat. Veșnicia planetei este periclitată. Din Bâlciul deșertăciunilor, a rămas senzația eternității pe care ne tot întrebăm dacă am ratat-o. Nisipuri nu este o carte pesimistă, însă este plasată, ceea ce-i conferă forță, pe o singură idee, a pânzei de nisip care se așază. Ce este în spatele finalului? „Mântuirea / Și paradisul / Și el / Și el / NECUPRINSUL”.

Lasă un răspuns