Bogdan Jugănaru: Portret de arhitect, Mariana Celac

Portret de arhitect: Mariana Celac

Un drum al amintirilor

 

Așa cum am fost obișnuiți de la începutul proiectului Cafeneaua critică, subsolul unde era amplasată chiar…cafeneaua Facultății de Litere, apoi, după desființarea localului, Clubul A din centrul vechi al Capitalei sau uneori, pe durata verii, Grădina Verona din cadrul librăriei Cărturești au devenit, pe rând, gazdele unor dezbateri publice având subiecte culturale de interes, la care erau invitate persoane importante prin prisma profesiei lor sau a participării la evenimente care au avut un impact semnificativ în societatea românească.

Este tot mai interesant modul în care personalități de prim rang ale vieții publice românești reușesc să captiveze asistența – într-un mod aproape unanim – printr-o abordare liberă, deschisă, a subiectelor puse în discuție, unele delicate, dar tratate cu franchețe, într-o  atmosferă destinsă care s-a impus drept marcă proprie acestei mese rotunde nocturne.

Definită de către organizatori drept: „proiect de dezbateri culturale pe teme de actualitate”, manifestarea a adus, timp de mai mulți ani, în spațiul public bucureștean actual, tot mai agitat, mai efervescent, un exemplu de comunicare civilizată, consistentă din punct de vedere informațional, dar relaxată, prin expunerile invitaților săi, gestionate cu abilitate de către amfitrionul acestor serate culturale, în persoana directorului Școlii Doctorale din cadrul Facultății de Litere a Universității din București, prof. univ. dr. Ion Bogdan Lefter.

Un fin analist al vieții culturale românești și un moderator diplomat al dezbaterilor care uneori deveneau incandescente, analistul politic, dar mai ales, poetul, eseistul, criticul și istoricul literar Ion Bogdan Lefter a reușit să suscite interesul generațiilor de studenți, masteranzi și doctoranzi care au trecut pragul Cafenelei critice, oriunde s-a ținut ea, în cei 23 de ani de existență înregistrați până în prezent.

În ultima vreme, începând cu ora 19, modesta sală a bătrânului Club A din Bucureşti a devenit gazda acestui eveniment.

Aceste serate culturale erau deschise prin discursul moderatorului permanent al dezbaterii, amintit anterior, care-și făcea cunocut celor prezenți invitatul, prezentând unele aspecte edificatoare pentru viața și profesia acestuia, pe care, în calitate de gazdă, le evoca într-o expunere substanțială.

Acesta fiind tipicul serilor culturale derulate sub cupola Cafenelei critice, ne vom concentra atenția – în cele ce urmează – asupra uneia dintre cele mai interesante din acest an, după propriile evaluări, ediția care a avut-o invitată pe arhitecta și scriitoarea Mariana Celac.

Am remarcat, în mod special, această ediție din mai multe motive, legate atât de modul în care arhitectul din sinele invitatei s-a împletit armonios cu scriitorul de literatură, martorul activ al unor evenimente politice, acum devenite istorie, ori povestitorul șarmant și reflexiv care a stârnit interesul celor prezenți pe durata mai multor ore, ceea ce nu e puțin lucru.

Seara a început, ca de obicei, cu o consistentă și studiată prezentare a invitatei de către moderatorul evenimentului, în timpul căreia nu au lipsit referiri cronologice la evoluția Marianei Celac pe plan profesional și public.

Sunt de amintit câteva repere biografice evocate în prefața întâlnirii cu istoria arhitectonică a României de către Ion Bogdan Lefter:

„Generatoare de proiecte multidisciplinare, implicată și în expoziția despre avangardă din 1992 și experiment în arta românească (anii ‛60-‛70) din 1996”, […] doamna Celac – ne destăinuie Ion Bogdan Lefter – s-a aflat în fruntea unor colective care au reprezentat România în diverse situații expoziționale internaționale” (amintim participarea la bienala de arhitectură de la Veneția cu un catalog-album al prezenței românești de la evenimentul respectiv, o parte dintre exponatele prezentate acolo, mai ales împletiturile, fiind etalate timp de câțiva ani în Grădina Cărturești, unde au putut fi admirate de public), apoi cataloagele care cuprind proiectul privitor la construcția caselor de lut (cele din anii 2006, 2009 și 2010, cuprinzând stagii de lucru, de proiectare și de construcție a acestor locuințe modeste, purtătoare ale unei ideologii ecologice și postmodernă care transmitea o imagine a ideii „de reciclare a trecutului în zilele noastre” fiind şi prezentate publicului).

Un alt mare proiect al Marianei Celac a fost cel privitor la palatele țigănești din sudul României care a fost prezentat și într-un număr al revistei franceze: „L’Architecture d’Aujourd’hui”,

Mai trebuie spus că, legat de acest proiect, amfitrionul serii, a comentat și analizat, de asemenea, într-un mod apreciativ rolul fotografului Ioji Kiraly, cu care a lucrat arhitecta la proiectul palatelor țigănești, explicând audienței modul în care artistul fotograf a realizat materialul foto, prin secvențe prelevate în momente și anotimpuri diferite, obținând, în reconstrucțiile lui, scurgerea timpului asupra lumii urbane fără a defaza temporal aceste suprapuneri, prin tehnica juxtapunerii unor imagini, pentru a cuprinde integralitatea unui fenomen care, altfel încadrat, e parțialâ și prin care a obținut o viziune panoramică specială.

Etalarea realizărilor profesionale ale Marianei Celac a continuat, apoi cu prezentarea unei ediții în limba engleză a unui ghid apărut după versiunea în limba română care se intitulează Bucureștiul arhitectonic și nu în ultimul rând, expunerea realizărilor Marianei Celac se încheie cu monografia Arhitectul B. Ioanide – viața și opera, o carte care (dincolo de calitățile ei literare, de unicitatea pe care o conține ca tipologie constructivă, prin preluarea unui personaj ficționar, deja existent și confecționarea unei biografii mult mai complexe, adăugate celei anterioare, trasformând personajul inițial într-unul foarte realistic) se remarcă printr-o structură inedită, având subsolul verticalizat prin note la text – scrise în culoare albastră – care explică pe tot parcursul acesteia, de unde vin și de ce sunt legitime lucrurile care i se atribuie lui Ioanide în această nouă formulă biografică.

Legat de aceeași lucrare, dedicată personajului principal al lui George Călinescu din opera Bietul Ioanide, Bogdan Lefter ne-a recenzat în câteva minute această carte de autor, considerată unică în literatura română.

Această unicitate este dată de construcția cărții în care autoarea îi reconstituie o viață, din „puținul biografic” găsit în romanul original la care-i adaugă „multul de informație, de documentare din istoria arhitectonică și socio-culturală a României mai vechi, completând o biografie așa cum ar fi putut fi biografia lui Ioanide dacă el ar fi fost un personaj real. Îl ia din copilărie… – ne ghidează I. B. Lefter prin întortocheatele linii conceptuale ale volumului – iar cartea se desfășoara pe două nivele, subsolul este însă verticalizat în carte. Cu litere mai mici albastre, coloanele albastre sunt coloanele de note unde explică permanent, pas cu pas, pagină cu pagină, cu citate ample de unde vin și de ce sunt legitime lucrurile care i se atribuie vieții lui Ioanide”. Din roman nu rezultă dacă a făcut stagiul militar, dacă a avut parte de vreo formă de perfecționare în străinătate, dar există arhitecți reali care au realizat aceste lucruri, iar autoarea i le atribuie lui Ioanide construindu-se în felul acesta un personaj dublu ficționar („ficționar de gradul 2 căci el era un personaj fictiv” – explică Lefter) „pentru a i se putea oferi o viață cu pretenții de viață reală, deci o dublă ficțiune cu pretenție de autenticitate”, încheie complexa prezentare a cărții, I. B. Lefter.

După această lungă incursiune în opera literară a Marianei Celac avea să urmeze partea cea mai interesantă, dialogul dintre moderator și invitată:

„De ce sunteți scumpă la vorbă în ultima vreme?”

Cu această întrebare a amfitrionului serii, avea să înceapă călătoria noastră prin viața venerabilei doamne, cu trăirile ei, cu nostalgia unor momente, cu ilaritatea altora, cu ceea ce numim într-un cuvânt: „amintiri”:

„M-am autoextras din spațiul public care se vede din ce în ce mai puțin onorabil, în viziunea mea – începe Mariana Celac succesiunea de povestiri despre viața sa – n.n.. Cred că am fost foarte prezentă în lumea arhitecturii, cred că mi-am păstrat experiențele pentru mine, am rămas fidelă unui fel de a privi întâmplările prin care am trecut. Am încercat mereu să transform existența într-un șir de experiențe. Așa că mi s-a părut firesc să le păstrez pentru mine, iar ceea ce aș fi putut să comunic mai departe să fie implicit în lucrurile pe care le-am făcut.

Nu am sentimentul că am adevăruri mari de comunicat, nu cred că traiectoria pe care am urmat-o este excepțională. Cred că este un traseu pe care l-am făcut într-un fel de fidelitate față de datele mele de înzestrare, de talent, de capacitate intelectuală, așa că, într-un fel, sunt convinsă că am rămas conformă unei meniri sau unui „dat” pe care l-am moștenit din familie, din lumea din care am trăit, din întâmplările care mi-au ieșit în cale”.

Cu această declarație complexă, prin care, răspunzând unei prime întrebări, Mariana Celac a produs auto-imboldul declanșator al unui lung șir de destăinuiri, de ieri și de azi, contextualizând permanent situații, stări și momentele trăite de domnia sa cu realitatea înconjurătoare, de multe ori neprietenoasă.

În acest fel, cei prezenți am avut ocazia să ne transpunem imaginar pentru câteva ore în epoci trecute și să ne transformăm pentru o clipă în arhitecții unei lumi românești cu specificul său, dar totodată, am putut experimenta jocul cu istoria trăită din perspectiva invitatei, pentru ca apoi să avem termeni de comparație cu propriile experiențe, avute în unele cazuri în același spațiu geografic și temporal.

Dar cine este Mariana Celac?

Din punct de vedere biografic, începuturile vieții doamnei Celac sunt legate de Basarabia, unde a și trăit cu familia timp de …o săptămână. Ajunsă acolo în mod conjuctural, pentru a beneficia de îngrijirea medicului Kurtz al cărui sanatoriu de afla la Chișinău, familia sa avea să revină cu trenul în București, stabilindu-și, însă, reședința într-o pădure din apropierea Capitalei, care făcea parte din secularii codrii ai Vlăsiei, iar mai apoi, într-o altă pădure de lângă Craiova.

Motivul deciziei familiei sale de a se muta în pădure și a trăi acolo timp de un deceniu a fost legat de profesia tatălui care era inginer silvic și biolog, având ca principală specializare ecologia pădurii.

Această conjunctură s-a dovedit a fi fost una fericită și foarte inspirată în contextul declanșării celui de al II-lea război mondial, copilăria Marianei fiind scutită de toate ororile pe care altfel le-ar fi trăit în mod inevitabil și cu posibile consecințe, greu de imaginat.

În timpul războiului, copilăria fetiței de silvicultor s-a consumat netulburată și fericită alături de cel mai bun prieten, Moș Costache și animalele gospodăriei (cai, vaci, câini de vânătoare).

Astfel, a deprins tainele călăriei, trăsătură moștenită din familie și prin contactul direct cu natura s-a creat o simbioză care avea să se reflecte mult mai târziu în structura profesiei sale, de arhitect.

Datorită mutării în apropiere de Craiova, primele două clase au fost urmate într-o școală de țară de lângă municipiu, unde – din lipsă de spațiu – erau cumulate două clase într-una, în așa fel încât clasa I era grupată în aceeași încăpere cu clasa a IV-a, ceea ce i-a prilejuit acum Marianei Celac, rememorând momentul, să poată spune cu umor că, date fiind aceste împrejurări, a învățat aritmetica de clasa a IV-a în clasa I, ceea ce i-a conferit un anumit avans.

După finalizarea primilor doi ani de școală primară a venit în București unde a continuat ciclul primar cu clasa a III-a, iar apoi restul, într-o clădire construită din timpul lui Spiru Haret.

Aici, în capitală, tatăl său a lucrat la Ministerul Agriculturii, la Direcția Pădurilor, iar mama, care era licențiată în limbi clasice (latină/greacă) s-a angajat la Biblioteca Centrală de Stat (actuala Bibliotecă Națională a României).

A urmat liceul la Școala Centrală după care s-a înscris la Universitatea din București unde a urmat trei ani de studii matematice.

Dându-și seama că nu are înzestrările necesare pentru o carieră de matematician și nici o tragere de inimă pentru această disciplină, tânăra Mariana Celac a abandonat studiile de matematică și s-a înscris cu succes la arhitectură unde avea să beneficieze de experiența celor trei ani anteriori în abordarea proiectelor sale de mai târziu.

Intrată în lumea gălăgioasă a studenților de la arhitectură și-a urmat vocația până la capăt, absolvind în 1966 cei șase ani de facultate necesari atunci pentru a obține o diplomă de licență.

În privința pregătirii pe care o impuneau rigorile acelei epoci pentru un intelectual cu pretenții, ceea ce nu mai este cazul acum, în societatea contemporană, ultra-tehnologizată, dar lipsită de consistența educațională de odinioară, am reținut faptul că: „muzica era socotită o formație de neocolit” în familia sa. Astfel, a rămas până în zilele noastre o melomană.

Înclinația pentru arhitectură a Marianei Celac a fost moștenită de la fratele mai mare al mamei sale, care spre deosebire de majoritatea strămoșilor ei care s-au ocupat de științele naturale, era arhitect.

Provenind „din spița rusofonă care în 1918, fiind student în anul I la Academia de Arhitectură din S. Petersburg” a fost înrolat și trimis să lupte în armata albă, apoi prins, „a fost aruncat în mare și prin Istambul a ajuns în Europa”.

O relatare foarte captivantă atât din perspectivă istorică, dar și ca aventură pentru propria supraviețuire.

O latură foarte interesantă este regăsită și în genealogia doamnei arhitect despre care domnia sa afirmă cu umor că este „una a corciturii perfecte”, formată din basarabeni, ruși, lituanieni, turci, bulgari, austrieci.

De altfel, numele de familie, pe linie maternă era de origine poloneză.

Pe cea paternă, bunicul era un răzeș pe nume Celac, din Bucovina de sud, „un fiu de țăran luminat, plecat la Moscova unde și-a dat doctoratul în teologie. A fost profesor de dogmatică creștină, cred că la Universitatea din Odessa, unde la și prins revoluția și unde a și fost împușcat. (în 1917 – n.n.)”, ne-a povestit arhitecta.

„Deci, bunicul meu era un naționalist român – ne destăinuie arhitecta – care a fost parașutat în sudul Rusiei pentru a nu se întoarce în Basarabia unde era mișcarea unionistă și unde au fost frământate tot timpul idei din astea de autonomie națională românească”.

Bunica se trăgea dintr-o familie de turci creștinați, după cum presupune doamna Celac, cu numele Caragea, despre care tatăl său spunea cu umor că erau: „principi analfabeți peste două capre”.

Începutul carierei de arhitect a Marianei Celac a fost – după propriile mărturisiri – legat de proiectarea unor obiecte de arhitectură, unele școli și un hipodrom, acesta fiind primul program la care a lucrat.

Atrasă de călărie, pasiune pe care o îmbrățișase în pădure, copil fiind, tânara arhitectă avea să trăiască o dezamăgire odată cu vizitarea hipodromului de la Ploiești, unde se dusese pentru a obține un model pentru realizarea unui edificiu asemănător în București.

„La vremea când am vizitat eu hipodromul de la Ploiești – ne mărturisește Celac –  aristocratismul apusese demult. Eu văzusem o lume de oameni simpli, pasionați sălbatic de jocul pariului cu caii. Ăsta era o jumătate din publicul pe care-l cunoșteam. Cealaltă jumătate erau specialiștii, doctorii veterinari, crescătorii de cai, jokeii”.

Cu alte cuvinte, din nobilul sport cu tradiție la noi în țară nu mai rămăsese mare lucru. Decadența cu viciile ei luând locul pasiunii pentru frumusețe, impetuozitate, dar mai ales, aristocrația pe care o emana hipismul de altădată,

Tot în perioada de început al carierei sale, Mariana Celac a realizat studii urbanistice în cadrul Centrului de Studii Prospective (urbanistice cu caracter prospectiv) de pe lângă Universitate, ceea ce însemna efectuarea de studii asupra urbanizătii, resurselor de apă, asupra posibilităților de modernizare a sistemului rural.

Desigur, partea cea mai așteptată a expozeului a fost momentul dedicat proiectelor arhitectonice ale invitatei, iar unul dintre cele mai aparte am putea considera că este acela referitor la realizarea unor case din lut și lemn, izvorât dintr-un „interes precis pentru viața sărăcimii, pentru locuirea în sărăcie și pentru ce se poate face cu mâinile proprii” – cum invitata ne mărturisea.

Este vorba despre un proiect de realizare a unor case cu pereții de lut și structura de rezistență din lemn, modeste, în apropierea localității dobrogene Jurilovca.

Ca un element aparte, am aflat faptul că, dincolo de procedurile naturale de construcție, aceste case au fost ridicate și fizic, chiar cu mâinile membrilor echipei de arhitecți care au realizat proiectul, ceea ce denotă un grad maximal de implicare din partea lor.

Explicația demarării acestui tip de proiect a sosit prompt și sincer din partea Marianei Celac: construcția acestui tip de case „a venit ca o variantă de studiu pentru o intersecție a două problematici diferite. Una era locuirea în sărăcie pe care o explorasem cu câțiva ani înainte și a doua, au fost inundațiile din acea perioadă pe care le-am văzut la malul Dunării și am văzut cum casele din chirpici, altfel locuri extraordinare de stat, s-au prăbușit una după alta pentru că fuseseră prost imaginate, deci am căutat un răspuns structural la o chestiune care trebuia să asocieze un material ieftin, o construcție rapidă un contact și un răspuns la contextul natural și la materialele existente în zonă, așa încât a fost un proiect și cu ambiții și cu rezultate, cred eu foarte interesante. Ideea a fost o structură de lemn și o umplutură de chirpici care în zonele aride și foarte calde eventual pentru ploi și inundații foarte puternice să răspundă tuturor contextelor naturale” (în anul 2006 – n.n.).

Cel mai important aspect din tot acest eșafodaj ideativ este faptul că locuințele din lut sunt în prezent locuite de familiile paznicilor unui șantier arheologic din zonă, ceea ce înseamnă că și-au îndeplinit menirea, avânt utilitate practică.

Privind retrospectiv, cunoscuta arhitectă ne-a prezentat și contextul intern în care se desfășurau activitățile breslei sale din România într-o perioadă de plină accensiune a sistemului comunist, începând cu anii ‛60 și trecând prin toată durata acestui regim, cu etapele sale foarte bine identificate și resimțite de lumea arhitecturală.

De pildă, anii ‛60 au fost marcați în istoria acestei profesii de mare responsabilitate, de două mari proiecte naționale, după cum ne povestește Mariana Celac.

Acestea au fost soluții identificate și aplicate la nivel național din rațiuni economice, pentru a produce venituri la bugetul de stat din activitatea turistică, într-un context politic dominat de o deschidere post-stalinistă care s-a manifestat timp de aproximativ un deceniu, producând unele efecte benefice în plan intern pentru țara noastră.

Un prim proiect a vizat modernizarea litoralului, iar cel de al doilea, restaurarea edificiilor de cult (biserici și mănăstiri) din Bucovina.

„Au fost două momente: …asta a fost prima ramură a exercițiului unui concept modern despre arhitectură (modernizarea litoralului românesc – n.n.), și a doua ramură a fost restaurarea bisericilor și mănăstirilor din Bucovina unde a lucrat o echipă foarte interesantă și un arhitect cu o vână și cu o imaginație extraordinară”.

În acest context, a fost evocată personalitatea unei alte colege de breaslă a doamnei Celac,  Ioana Grigorescu – o profesionistă a domeniului – care a produs o variantă de interpretare proprie a restaurării unor monumente din Bucovina, ceea ce a atras ″expulzarea″ acesteia din lumea arhitecturală a momentului.

În susținerea ideii unei direcții degenerative a standardelor impuse, dar și a materialelor utilizate, începând cu România anilor ’70 –’80, după ce țara noastră traversase o primă etapă, post-stalinistă, marcată de o anumită deschidere către lumea democrată și standardele ei, Mariana Celac ne-a relatat traseul înregistrat de lumea arhitectonicii a acestor decizii politice nefericite pentru calitatea construcțiilor din epocă.

Acest declin a fost, se pare, mai pregnant și ușor de observat în anatomia construcțiilor urbane care au făcut parte din planul de sistematizare a Capitalei:

„Într-o primă fază ceea ce s-a făcut la București ca extindere în cartierele noi a fost absolut în pas cu felul cum Europa s-a reconstruit după război și cum s-au extins orașele europene după război. Începând cu sfârșitul anilor 60, începutul anilor 70 a fost un declin continuu din toate punctele de vedere, plecând de la conceptul arhitectural, la conceptul urbanistic, la finisaje, la calculul structural, deci de atunci până la sfârșit a fost o mare descompunere a arhitecturii sociale”.

Din anii ‛70 arhitectura cu materiale foarte bune, cu o anume libertate de tratare funcțională se făcea doar pentru programele speciale care aveau în vedere construcțiile din jurul  protipendadei.

Din cauza unor incompatibilități de viziune arhitecturală, Mariana Celac a ales să activeze în proiectarea de urbanism, zonă unde a rămas în continuare să-și valorifice vocația în toată perioada sistemului comunist.

Ferită de priveliștea celui de al doilea război mondial, Mariana Celac a fost în schimb, martor activ al unor alte evenimente istorice care i-au marcat existența și despre care ne-a relatat aspecte interesante, inclusiv sub aspect psihosocial.

Unul dintre aceste momente a fost legat de revoluția maghiară din 1956 despre care – distinsa doamnă de astăzi – ne vorbește ca despre un punct de cotitură al întregii societăți românești de atunci, din perspectiva reacției civice.

Astfel, domnia sa, se identifică, în tabloul rebeliunii ungare, cu intelectualul român dezorientat în raport cu motivația care a dus la declanșarea unei asemenea mișcări, potrivnice unei vieți pe care propaganda politică a timpului o prezenta într-o nuanță paradisiacă, dar și în raport cu neimplicarea în viața politică a celor bine pregătiți profesional, care aveau menirea, în optica de atunci a domniei sale, să realizeze, în mod fizic, bazat pe tehnocrație, viitorul țării lor.

Evenimentele din Ungaria din 1956: „ne-au scos în față cel puțin o întrebare la care a trebuit să caut răspuns și cu care am rămas multă vreme: ce se întâmplă cu o lume distorsionată, cu o lume care nu vrea să trăiască într-un paradis propus de o ideologie urmărită cu consecvență de puterea politică și cum trebuie să ne poziționăm față de istoria asta? Deci, intrarea apoi în viața profesională cu o încredere într-o utopie socială împreună cu o iluzie și o eroare pe care acum o recunosc: credeam că activiștii pot face politică, noi cei învățați, cei talentați, cei inteligenți, cei devotați, vom construi România de mâine, a fost o primă fază care a marcat generația mea și pe care va trebui să ne-o asumăm ca pe o eroare istorică”.

Cu o sinceritate totală, Mariana Celac ne-a introdus printr-o serie de repere istorice din societatea românească, trăite sau doar analizate dintr-o poziție neutră, dar marcate de afecțiunea față de fapte și gesturi nedrepte, cu impact social major în unele cazuri.

Am reținut, în acest sens, o teoremă enunțată de vorbitoare pentru a ilustra exemplificativ principiile care dominau conducerea politică autohtonă din perioada comunistă:

„Nu e posibilă asigurarea unei egalități între membri unei societăți fără a introduce un element de constrângere”.

Aceste elemente de constrângere care funcționau în acea perioadă în România au determinat o contrareacție, mișcarea de dizidență, din care a făcut parte și Mariana Celac.

Această opțiune nu s-a manifestat doar printr-o empatizare cu o anumită organizație sau activitate de partizanat, ci în mod concret, prin exprimarea dezacordului său fața de sistemul politic în care trăia, prin intermediul unui interviu acordat unui canal francez de televiziune, ceea ce a atras repercursiuni din partea regimului, cu atât mai mult cu cât reportajul a fost difuzat înaintea revoltei de la Brașov din anul 1987, coincidență care a dat naștere unor bănuieli și a dus la realizarea unei conexiuni speculative între cele două evenimente.

Turbulențele aveau să continue în familia cunoscutei arhitecte după ce soțul acesteia, matematicianul Mihai Botez a avut la rândul său un moment de bravură concretizat prin inițiativa de a reedita un document public din timpul celui de al doilea război mondial, denumit: memoriul intelectualilor, în anul 1984, cu prilejul împlinirii a 40 de ani de la editarea lui inițială (în anul 1944).

Această idee – total dezavuată de sistem – a condus la măsura transferului celui vinovat din Capitală la Tulcea, un an mai târziu.

Totuși, după un timp de la transfer, fiind bolnav, i-a fost – la un moment dat – aprobată plecarea din țară, după care Mihai Botez a și părăsit țara.

Revenind la interviul francez, acesta a dus la pierderea slujbei arhitectei Marianei Celac de la Institutul de Proiectare de unde a primit ca variantă, încadrarea ca referent la I.C.R.A.L. Acolo a descoperit o arhivă care i-a furnizat o bogată bază informațională pentru munca de documentare în domeniul arhitecturii, profesia de bază, putând astfel studia elemente de teorie din această sferă de activitate.

Ca sarcini de serviciu, noua încadrare a presupus două detașări în provincie, prima la Vaslui, unde trebuia să întocmească rapoarte despre modul în care au fost atribuite apartamentele distribuite din fondul de Stat, prin sindicate, iar a doua detașare a avut loc la Bistrița, unde avea sarcina să studieze calitatea surselor de apă potabilă care, fiind iarnă, se aflau la doi metri de zăpadă și un metru de gheață (după propriile mărturisiri).

„Singurătatea dizidenței a devenit extraordinar de evidentă – ne spunea cu amărăciunea unei trăiri de demult, arhitecta – condițiile României se deterioraseră dramatic”, a continuat aceasta.

Această ultimă completare avea darul de a ne produce imaginea atmosferei existente în ajunul evenimentelor din decembrie 1989 care încheiau pentru ea o perioadă de singurătate impusă de mediul social în care trăia Mariana Celac după ce intrase în atenția autorităților, ca urmare a activității sale.

Sentimentul singurătății prin care un om a putut trece, fiind abandonat de societate, de prieteni, cunoștințe, colegi, într-un moment când acesta a devenit „nefrecventabil”, denotă egoismul social în care trăiam, lipsa unei solidarități umane pe care a manifestat-o societatea, elemente pe care le putem ușor detecta și în comunitatea actuală, care țin de caracterul multora dintre cei care, de altfel, în circumstanțe mai puțin periclitante pentru propriile poziții sociale se recomandă ca „oameni de bază”.

Există, desigur și ipoteza în care abandonarea celor din jur într-un astfel de moment poate indica o dezicere, o dezaprobare față de înfăptuirea unui act care contravine în mod fragrant principiilor celorlalți și ofensează într-un fel comunitatea respectivă.

De cele mai multe ori însă filosofia se limitează la simpla natură umană, având în centru un singur argument: frica de a nu fi asociați cu cel în cauză și a pierde privilegiile dobândite până atunci.

Anticipând sfârșitului regimului comunist din România (într-un mod care poate părea ușor neobișnuit), personajul nostru ne povestește, de această dată cu umor, cum și-a proiectat o călătorie la…Bratislava (cea mai ieftină destinație externă în acel moment, conform precizării Marianei Celac) încă din data de 10 decembrie 1989, în plin regim comunist, după cum ne povestea chiar domnia sa.

Momentele sângeroase din decembrie 1989 au surprins-o pe eroina noastră – după propriile afirmații – la muncă, în sediul I.C.R.A.L.-ului, de unde a ajuns în mijlocul evenimentelor, urmând o întreagă aventură din care nu lipsesc donații de sânge, baricadele de la Intercontinental, găzduirea unui grup din cadrul celebrei organizații franceze Médecins Sans Frontières, conexiuni și contacte politice cu noul regim, intrarea ca membru în C.P.U.N. și multe alte lucruri petrecute într-o dinamică accentuată, specifică acestor clipe fierbinți.

În toată această vâltoare evenimențială incandescentă, este fascinantă observația Marianei Celac despre viața care în ciuda tuturor vicisitudinilor își urmează, netulburată, cursul:

„Întâmplările de această magnitudine arată cu totul altfel în fapt decât în relatările de după. Revoluția se întâmpla într-un perimetru foarte exact și foarte ușor de delimitat, iar două străzi mai departe unde mă duceam să beau un ceai și să mă încălzesc, viața continua cu copiii care se duceau cu vioara la lecția de vioară, iar pâine se vindea în colțul străzii, deci existența își urma un curs absolut netulburat”.

Cu aceste elemente descriptive, referitoare la evenimentele din decembrie 1989 povestirile arhitectei și scriitoarei Mariana Celac aveau să atingă punctul terminus al relatărilor, considerațiilor personale, al trăirilor și ca-ntr-un film bun, încet, se derula genericul.

Ca o concluzie…

Caracterizată drept un intelectual reflexiv, Mariana Celac și-a descris propriul drum arhitectural prin prisma unui numitor comun pe care-l numește: „punct de plecare ideologic” și care are câteva ramnificații principale, călăuzitoare, în traseul său profesional: „interesul pentru lumea cea mai dezmoștenită”, reflectat în studiile sale despre „locuirea în sărăcie extremă”, încercarea de a impune o viziune proprie a Bucureștiului, aflată în antiteză cu cea a Micului Paris, foarte uzitată în societatea românească. Această concepție proprie reprezintă în viziunea sa: „o combinație între elementele ventriculare și high-tech”. De asemenea, domnia sa ne-a mărturisit că a manifestat tot timpul un interes acut pentru destinul în arhitectură, o sintagmă ce înglobează aspecte complexe și de impact personal.

Vremea s-a scurs pe nesimțite, noaptea s-a lăsat rece și tăcută peste București, constrastând cu căldura și animația din interiorul localului unde atmosfera era captivantă, ca și cum un mecanism ciudat făcea același timp care adusese noaptea peste oraș să rămână pe loc, uimit parcă și el de interesantele povestiri la care asistam în încăperea dominată de curiozitatea și empatia totală a celor prezenți, cu omul, cu povestea încărcată de luminile și umbrele ei.

Dovada că expunerea doamnei Mariana Celac a fost remarcabilă constă în cel mai limpede, de necontestat element, acela că întrunirea de la Club A s-a prelungit mult în noapte, depășind cu câteva ore termentul anunțat în invitația și programul de participare.

Pe strada Blănari din Micul Paris actual, ledurile care înlocuiesc acum vechile felinare de iluminat public s-au aprins, la un moment dat, înaintea ieșirii mele din club, dând ambientului înărcat de istorie o notă de romantism foarte plăcută privirii.

Am pășit pe caldarâmul rece și gri și m-am îndreptat ușor spre bulevard. Se făcuse frig așa că am mărit pasul, lăsând în urmă clubul, centrul vechi cu tot farmecul lui, îndreptându-mă spre casă.

Discuțiile nocturne, povestirile unor secvențe ce păreau desprinse dintr-un roman de aventuri, trăirile dramatice ale scriitoarei-arhitect, tăria cu care a făcut față unor situații-limită, modul în care menționa netulburată și extrem de sigură pe sine tot felul de întâmplări, unele tragice, mi se derulau în gând tot drumul de întoarcere, lăsând în mintea mea un tablou al unui om cu o voință de neclintit, capabil chiar și de construirea – nu numai cu mintea, dar și cu brațele proprii – a unor construcții de locuit, undeva într-un sat dobrogean, unde și în prezent trăiesc niște oameni, niște familii, niște semeni de-ai noștri mult defavorizați.

Tot ce contează în acest tablou multicromatic s-a redus, în viziunea mea, la imaginea gri a unor căsuțe din lut apărute printr-un efort și o dedicare ce, în mod sigur, a marcat transformarea unor oameni, a readus în atenția publică umanitarismul care de la o vreme pare să se fi pierdut în societatea prea frământată de azi și a conștiinței de a fi om, într-o mare de cetățeni.

 

Lasă un răspuns