Bătrânul de la Putna. Proză, de Ion R. Popa

            Era în august 1942. Inspectorul financiar Eugen Ionescu își continua munca de teren în comunele dunărene pentru a putea să beneficieze de concediu în octombrie, când urma să aibă nunta și să se așeze la casa lui.
            Văzând că cineva se tot învârtea în jurul primăriei, aparent fără un scop precis și cam derutat, totodată încercând să nu stingherească pe nimeni, i-a cerut lămuriri perceptorului Turturică. Acesta i-a explicat că e vorba de Predună, un refugiat. Eugen s-a mirat, apoi s-a gândit să discute direct cu acesta, pe care l-a văzut  a fi în anii tinereții, dar destul de robust  în contrast cu sine.

            – Sunteți polonez? l-a întrebat el, ieșind pe scara primăriei.
            – Nu, român! Soția-mi este chiar din Siret, de loc, unde are un neam numeros.
            – De unde veniți?
            – De pe Siretul Mic, din Ciudeni, județul Storojineț, unde am avut casă cu opt camere, gospodărie mare…
            – Și nu le mai ai?
            – Nu mai am nimic. Mi-au ars casa, șura de 24 de capete vite mari, baza furajeră, mi-au distrus uscătoria de fructe, distileria, adăpostul a 60 de porcine, altul a 100 de păsări… Tot, tot, tot!
            – Ce-au avut cu dumneata?
            – Nu eram de-al lor. Apoi, făceam parte din Societatea „Unirea” și mai ținusem conferințe pe la Fundația „Iancu Flondor” din Storojineț.
            – De fapt, cu ce te ocupai?
            – Am fost ba agent agricol la plasă, ba inspector sau inginer agronom pe județ…
            – Vasăzică, ai studii agricole?
            – După ce am terminat Liceul „Regele Ferdinand I” din Storojineț, tata m-a trimis la facultatea agricolă, pentru a putea apoi să valorific mai bine ferma din Ciudeni.
            – Nu ai vrea să faci tot asta în continuare, cât timp vei sta pe aici?
            – Pentru asta așteptam și eu aici, la primărie; mi-a promis domnul primar, dar văd că întârzie. Sigur că da! Cel puțin, să am cu ce să-mi întrețin familia. Nu vreau să trăim din mila altora.
            – Ai familie numeroasă?
            – Eu, soția și doi băieți, unul de trei ani, celălalt nu a împlinit anul.
            – Unde se află?
            – O gospodină de peste drum a chemat-o pe nevastă-mea cu copiii la ea de când am venit.
            – Uite ce-ți propun eu: Te trimit la Gane, fratele meu, nu departe, într-un sat mare de pe malul Dunării. El are tot ca d-ta, studii agricole. Îți va găsi un loc, cred că la baltă. Te pricepi la pește?
            – Sigur că da! Am studiat în facultate doar…
            – Vei locui în cele trei camere cuvenite mie din casa părintească; eu m-am stabilit în Oraș, unde urmează să mă căsătoresc. Nu voi mai veni acolo decât ocazional, în vizită.
            A stat Familia Predună în satul dunărean până după încheierea păcii, când a crezut că a scăpat de returnare. Într-o zi fierbinte de vară, a venit la el Gane, cel care îl găzduise la recomandarea fratelui și îl plasase pe post de administrator al punctului de pescuit al cooperativei piscicole și i-a spus în șoaptă:
            – La raion este o notă telefonică venită de la regiune pentru înregistrarea tuturor refugiaților care urmează să fie urmăriți și chiar returnați, pentru că au fost cazuri când și-au dat mâna cu chiaburii și au pus piedici colectivizării.
            – Mulțumesc pentru ce mi-ai spus!, a  rostit el cu privirea în pământ și s-au îndepărtat.
            În dimineața următoare, Predună și familia sa nu mai erau. Dispăruseră cu tot ce au reușit să pună în căruță.
            După un timp, atât Gane cât și Eugen au primit scrisoare. Familia Predună îi anunța că se stabiliseră cu domiciliul legal în orașul Siret și le comunica adresa. De atunci, în fiecare an, în special de Crăciun și de Paște, își scriau, iar invitația de a vizita Siretul nu a lipsit niciodată. Inginerul Predună devenise șeful unei ferme de cartofi a Gostatului și băieții se făcuseră mari.
            Era în vara anului 1966, la vreo două luni de la nunta fiului său, când Eugen Ionescu, dând curs insistențelor familiei Predună, le-a propus celor doi tineri, Vasile și Ioana, să facă un voiaj prin nordul Moldovei. Aceștia au procurat un bilet de călătorie în circuit, care viza orașe unde părinții lor aveau rude, incluzând și Siretul.
            Au ajuns. Văzându-i pe oaspeți timorați după verificări și înregistrări la miliția locală și la punctul de frontieră, Predună a încercat să explice că așa se petrec lucrurile în zona de graniță, dânsul, având ferma cu o latură chiar pe fâșia grănicerilor, a văzut cazuri mai grele.
            A doua zi, după micul dejun, când încă povesteau doamnei de prin Oltenia, s-au trezit cu larmă multă pe Strada Prieteniei. Au aflat: Doi cai, între care și al familiei Predună, lăsați ca să pășuneze aproape de graniță, unde cartoful de vară fusese recoltat, depășiseră limita admisă și fuseseră luați de grănicerul de dincolo. Pentru înapoierea lor erau necesare aprobări de la București. Inginerul Predună a trebuit să plece îndată, altfel existând pericolul să piardă calul ori să-i fie schimbat cu vreo gloabă, cum s-a mai întâmplat.
            – Altfel, cu aprobare de la autoritățile de aici nu se poate? a întrebat Vasile surprins.
            – Nu! a fost promptă doamna Predună, care știa procedura.
            A durat trei zile întocmirea formalităților în Capitală, iar returnarea celor două animale la punctul de frontieră încă o jumătate de zi, timp în care acestea au răbdat de foame și de sete.
            – Chiar așa!?, s-au mirat Vasile și Ioana.
            – Asta nu e nimic. La urma urmei, e vorba doar de niște animale. Dar ce pățim când avem rude decedate dincolo, peste graniță! Până să obținem aprobare, îngroapă mortul. Așa că, mai bine ne lipsim, îl plângem aici.
            În zilele următoare, împreună cu familia Predună, Ioana și Vasile au vizitat mănăstirile din jur, rezervând o zi numai pentru Putna, „Ierusalimul Neamului Românesc”, după cum a numit-o cel mai mare istoric român.
            Atunci, tinerii vizitatori olteni au trăit un moment care – spun ei – îi înfiorează de câte ori și-l amintesc: Un bătrân cu cămașa bogată în cusături pe piepți și pe mâneci, strânsă la mijloc într-un brâu lat peste pantalonii albi, cu mustața-i stufoasă răsucită și cu pletele dalbe, de credeai că este unul din plăieșii Marelui Ștefan, a rămas nemișcat în fața marmorei ce acoperea mormântul vrednicului voievod. Apoi, a rostit „Tatăl nostru”, s-a închinat de trei ori rostind „Iartă-i, Doamne, că nu știu ce fac!”, a îmbrățișat acea lespede de Carrara scăldând-o cu lacrimile sale abundente, după care s-a ridicat închinându-se din nou, rostind: „De-acum, Doamne, poți să mă chemi la Tine, că am sufletul împăcat! Iar voi – și s-a întors cu fața către grupul său – puteți să-mi faceți ce vreți!”.

Lasă un răspuns