AURELIAN ZISU: Un poet al „negrului închis”, de Ștefan Vlăduțescu

Aurelian Zisu: Un poet al „negrului închis”

de Ştefan Vlăduţescu

 

 

I. Aurelian Zisu, unul dintre cei mai importanţi poeţi de pe linia întunecată a liricii din Oltenia actuală, ne dovedeşte prin monografia de tip exhaustiv „Ion Caraion. Sfârşitul continuu. Poezia” (Craiova, Editura Aius, 2009) că este şi un critic literar redutabil. Studiul, la origine teză de doctorat şi care reprezintă primul din proiectatele cinci volume, vizează punerea într-o lumină contextualizantă opera-om şi omul-operă Ion Caraion: poetul. Ca derivate ale acestui obiectiv zetetic major sunt urmărite într-un cluster (ca asociaţie aditivă) şi alte ţinte: marcarea condiţiei prezente a monografiei, o încercare de restructurare a acestui tip de investigaţie critică, delimitarea poeticii implicite (poietica) ca şi a poeticii explicite caraioniene, încadrarea liricii lui I. Caraion în spectrul „modurilor poetice din secolul XX” (p. 28), urmărirea evoluţiei scriiturii poetice (ca tematică, atitudine lirică, modalitate de producere şi viziune poetică).

Dintru început este de reţinut ca lăudabilă încrâncenarea cu care lirica lui Caraion este radiografiată în chenarul amplu şi totodată amănunţit al incidenţei unei metodologii critice complexe. Setul de metode convocat funcţionează ca un sonar: transmite un impuls şi aşteaptă de la obiectul în atenţie un răspuns, o semnificaţie. Ansamblul de sensuri relevante devine apoi indicator al unei trăsături de specificitate a liricii în examinare. Aurelian Zisu stăpâneşte şi utilizează elemente ale metodelor textualiste, structuraliste, semiotice, hermeneutice, stilistice, poietico-poetice, psihanalitice ş.a.

II. Întâia contribuţie semnificativă o constituie scoaterea monografiei din ariditatea ţeapănă şi didasticismul inerţial al formulei clasice. În cadrul acesteia, după cum se afirmă, pertinent, „viaţa şi opera nu erau altceva decât pacienţii demonstrativi ai unei lecţii de anatomie”. Opozitiv şi restructurant ni se propune un demers monografic înscris în perimetrul a cinci dimensiuni: sondarea operei „in  extenso” (chiar „complet”), situarea optimă pentru o privire „de deasupra”, lectura „intertextuală” în contextul „adunării liniştite a mai multor metode”, o semioză ce alege „complicitatea codului” şi „redescoperirea unui referent”, spiritul critic va fi orientat „să reaşeze valorile” şi se va menţine „într-o receptare continuă, curioasă şi fără mânii gratuite” (pp. 8-13).

III. Consecvent angajării monografice, criticul prelevează, mai întâi, elementele proiectului operativ de poetică explicită. Se constată că Ion Caraion dezvoltă un concept de poezie având în centru o definire „nondefinibilă”. Ca şi G. Călinescu, poetul consideră că poezia nu se poate defini: „Poezia, dragostea şi Dumnezeu nu se pot defini”. Apoi, el revine şi arată: „Poezia este o mereu nouă esenţialitate” care se obţine prin căutare şi întrebări. Poezia este de natură existenţială, fiind de două ori parte a vieţii: ca existenţă şi drept creaţie în existenţă. Cei infirmi sufleteşte şi cei inculţi sunt incapabili de poezie. Lirica se scrie mai întâi cu sufletul: ea nu este limbaj, este trăire. „Caraion, observă criticul, nu crede în poezia de limbaj” (…) este un „anticalofil”. Totuşi, poezia nu poate ignora limbajul. Ea trebuie să-l orienteze „să înalţe întotdeauna o semnificaţie”. Element existenţial, poezia se va situa între revelaţie şi comunicare, va avea idee şi va avea un sens. Mesajul liric se concentrează în jurul neînţelesului. Sensul poeziei este neînţelesul, poezia însăşi configurându-se ca neînţelesul ultim. Procesul poetic prezintă trei etape: descifrarea neînţelesului, îndulcirea rigorilor şi „alcătuirea neînţelesului care se cheamă poezie”. „Neînţelesul final, se concluzionează, este inefabilul”. Ideatica lui Caraion iradiază din Baudelaire („este o anumită glorie în a nu fi înţeles”), G. Benn („limbajul neînţelesului) şi E. Montale („Nimeni nu ar scrie versuri, dacă problema poeziei ar fi să te faci înţeles”). În opinia criticului, între claritate şi inefabil, Ion Caraion alege „un înţeles obscur”, ceea ce se înscrie în trendul modernităţii în poezie de a se ţine departe comunicarea univocă. Codul poetic este vag, deficitar şi conotativ. Ultimul element de poetică explicită îl regăsim în coincidenţa valorii cu autenticitatea. Eul liric poate fi văzut în poezie ca „trăindu-şi (…) un sfârşit continuu” (p. 28).

IV. Poetica implicită (poietica) lui Caraion pe care Aurelian Zisu o desprinde din examinarea „infraanalitică” a poeziei se sprijină pe cinci piloni. În termeni preluaţi de A. Zisu de la E. Negrici, modul de producere a poemului la care recurge Ion Caraion este trivalent „transformare şi prelucrare” (p. 21) şi „transfigurare” (p. 173), într-o viziune de rămânere în natural şi autentic: „modernitatea lui Caraion înseamnă şi evadarea din simulacru”.

Al doilea pilon al „poeticii pe viu”, cum denumeşte A. Zisu „poietica”, îl reprezintă „demachiajul stilistic, despodobirea” (scuturarea podoabelor observată de T. Vianu în ultima perioadă de creaţie a lui M. Eminescu) şi conştiinţa stilistică rece.

Al treilea pilon îl regăsim în materialitatea existenţei şi în propensiunea către comunicare.

Formula stranie, oraculară a poeziei lui Caraion este un alt suport interior producţiei lirice. Finalmente, pilonul generic al evoluţiei în cerc (care este desemnat tot ca „sfârşit continuu”, p. 76), se face vizibil prin consecvenţa tematică: alienarea conştiinţei, descompunerea morală, moartea, utopia tăcerii, frica, neantul trădării, vorba în dodii, subversiunea, evadarea, închisoarea (p. 79), sila de lume, starea de replică (p. 302). Poetica implicită este o „poetică de criză” (p. 82).  Registrul tematic şi criza internă ce pun în mişcare mecanismul liric determină unitatea liricii: „lirica lui Ion Caraion este (…) unitară” (p. 336).

V. Metafora „sfârşit continuu” este una pe care însuşi Ion Caraion a folosit-o ca etichetă în monografia sa despre G. Bacovia. Aurelian Zisu recurge la ea pentru a face vizibilă atât mişcarea gândirii producătoare, cât şi modul de raportare a eului liric la sine şi la universul poetic. Gestica de final neintreruptibil apare mai întâi ca atmosferă a anilor ’50 în care arta însăşi îşi trăieşte „un sfârşit continuu” (p. 28).

Un alt „sfârşit continuu” cu influenţă în ridicarea metaforei la rang de definiţie-metaforă îl reprezintă acela ce marchează figurativ interogaţia ca fel de raportare la lume a eului liric: „interogaţia pare un sfârşit continuu” (p. 31).

Un accent de preeminenţă dă sintagmei şi faptul că ea poate acoperi modul de dezvolare a întregii lirici, care-şi permite „să evolueze” „în cerc” (p. 76). O notă în plus o găsim în amprentarea ca „sfârşit continuu şi început fără sfârşit” a crizei sub care se situează întreaga interioritate a liricii caraioniene (p. 83).

Metafora este derivată şi din materialitatea lumii; arată că există două tipuri de evoluţie, una biologică de tip Darwin şi o alta, cea asupra căreia „s-au pronunţat poeţii”, a „sfârşitului continuu” (p. 303). „Sfârşitul continuu” se ridică, astfel, la rangul de figură dramatică a spiritului creator, ca un „sfârşit sisific” (p. 334).

VI. A. Zisu realizează pe volumele de poezie o „infraanaliză”: sunt abordate aproape toate poeziile publicate: în „Panopticum”, „Omul profilat pe cer”, „Cântece negre”, „Eseu”, „Dimineaţa nimănui”, „Deasupra deasuprelor”, „Necunoscutul ferestrelor”, „Cârtiţa şi aproapele”. Greu de găsit în critica literară românească o analiză mai amănunţită a cărţilor de poezie ale unui poet român, mai ales ale unuia de linia a doua precum Ion Caraion. Este o dovadă de amplitudine critică şi de ataşament faţă de obiectul cercetării.

Pe de altă parte, în concretizarea opţiunii sale pentru o monografie completă, exhaustivă, Aurelian Zisu epuizează, sleieşte chiar, şi sursele bibliografice.

Cartea este, pe alocuri, un exemplu de critică lirică. Formula aceasta este memorabilă şi de neimitat. Ea evidenţiază o dorinţă de coerenţă şi un efort de coeziune în a individualiza specificitatea lirică a poetului, am zice preferat. Astfel, între descrieri, explicaţii, descifrări, explicitări şi judecăţi de existenţă se intercalează din când în când judecăţi de valoare emise complice cu un autor de care te desparte timpul şi te apropie paradigma de apartenenţă a liricii. (Ion Caraion este un poet întunecat, vomumul său „Cântece negre” fiind matricea dezvoltării tematice şi de conservare a curbelor interioare). „Infraanaliza” realizată este subtilă şi eficace în a decodifica, descifra şi decripta mesajul liricii caraioniene.

VII. Aurelian Zisu, înţelegându-l „empatic” pe Ion Caraion, ni-l aduce mângâietor în atenţie şi, prin chiar masiva obstinaţie de a-l pune în evidenţă, îl scoate pe acesta din ezitarea între două tablouri şi-l fixează definitiv în rama poeţilor ce nu se află în avangarda valorică a liricii româneşti. Scrisă într-un stil de critică lirică atentă la profunzimi şi la nuanţe, lucrarea de factură monografică revelează, sub materialul amplu, un poet întunecat, un poet al crizei, un „poet al negrului închis” (p. 169). Iată o carte de linia întâi despre un poet de linia a doua!

Lasă un răspuns