Artur Silvestri: „Alcătuiri” de poveste

images

„Alcătuiri” de poveste

de Daniela Gîfu

O viaţă de înger. Şapte nuvele iniţiatice, plăsmuite în perioada 1977 – 1984 la Snagov şi Izvoul Mureşului, cu încântare, nelinişte, adâncime, tulburare, delicateţe, înduioşare…, adunate şi republicate[1] postum – prin efortul netăgăduit al doamnei sale, scriitoarea Mariana Brăescu Silvestri – în volumul Apocalypsis cum figuris, la Editura Carpathia în anul 2009. Aproape nimic din ce scrisesem ca după o dictare, – spunea în textul de introducere Artur Silvestri – cu nu mai mult de câteva ştersături, îndreptări şi adaosuri, nu s-a mai schimbat apoi… (p. 10). Firul său narativ pune sub lupă starea de spirit, analizându-i impresionant consistenţa.

Cu cât trece timpul, cu atât mă ataşez mai mult de scriitura lui Artur Silvestri, plecat de mai bine de patru ani dintre noi, chiar de ziua Sf. Andrei[1], totodată, sărbătoarea creştinismului românesc. Deloc întâmplătoare, aş zice, această chemare timpurie ACASĂ, cunoscut fiind faptul că autorul nostru întreaga sa viaţă şi-a pus-o în folosul culturii româneşti, pe care a iubit-o foarte mult, într-o vreme ce ar putea să devină, mâine, risipită în diversitate… Volumul tinereţii sale, cum l-am putea numi, lasă să se întrevadă imaginativ certitudini existenţiale, pe care Artur Silvestri, acum în calitatea de prozator, le descrie în aceste şapte povestiri dintr-o perspectivă liturgică, dar nu mai puţin intelectuală, percepută şi la scriitorul francez Julien Grack, a cărui atracţie spre ambianţa dominată de miracol şi mister este captată poetic. Actul propriu-zis de a compune ori măcar imagina le făcea să existe în ordinea unui gen de intelectualism epicureic, cum subliniază însuşi autorul în Epilog (p. 99), întregind cartea în mod sugestiv.

E un moment literar cu urmări răscolitoare în sufletele celor ce se vor apleca asupra prezentului cuvânt, cu atât mai mult cu cât păşirea lui Artur Silvestri dincolo de lumea materială se dovedeşte a fi o adevărată taină a învingerii morţii, acest rău necesar al salvării sinelui spiritual. Posedarea înălţătoare a timpului!

Cine a căutat mult, a înţeles mult. Artur Silvestri a desluşit cu fiece scriere, an de an, tot mai mult, mergând pe calea, deloc uşoară,  fascinantă a spovedaniei. În prozele sale, trebuie să spunem, întâlnim spiritul său religios, de tip metafizic, care te poate înfricoşa, aparent fără motiv, asemenea nimicului nopţii pe care-l dorim revelat. La finele volumului Apocalypsis cum figuris această răvăşire începe să se limpezească: cele şapte nuvele devin motorul zborului iluminat, personajele întâlnite readuc seninătatea lăuntrică. Spusele lor blânde, dar ferme, sunt balsamul ce alină rănile necicatrizate şi ascunse de ochii curioşi.

Ne oglindim în scrisul lui Artur Silvestri, care s-a luptat cu moartea, dar – mai ales –  şi cu frica de moarte. A avut darul de a vedea în fiinţa umană forţa inimaginabilă, capabilă să înfrunte viaţa şi moartea, deopotrivă, şi să le învingă pe amândouă. Un adevărat profet, care se ridică la demnitatea de a fi lăsat prin cărţile sale răsunetul fantezist al glasului său de o certă vocaţie.

O carte mărturisire care cred că a rămas, aşa cum în arheologie se găseşte în peşteri misterioase câte o urmă de tălpi întipărite în argila ce s-a solidificat din vremuri fără vârstă, ce se măsoară cosmic (p. 101) .

Pe lângă mesajul enigmatic, cultivat cu acea măiestrie de redutabil condeier, există în aceste alcătuiri, cum însuşi Artur Silvestri le numeşte, o întregire a operei sale polivalente, de o halucinantă expresivitate stilistică.



[1] Este cunoscut faptul că creştinismul nostru, al românilor, este de origine apostolică, iar aceasta i se datorează Sfântului, slăvitului şi întru tot lăudatului Apostol Andrei, unul dintre cei mai populari sfinţi ai noştri.

 

Lasă un răspuns