Arșiță. Poem, de Dan Ionescu

Arșiță

Stăm în câmp, sub căruță,

în așteptarea combinei.

Calul fără ham, legat de oblon,

mestecă din fânul aranjat dinainte-i de tata, în coșul căruței.

Impresiile poeziei neoclasice

trec prin văzduh ca niște nori

și mă leagă de nevoia de umbră a plugarilor.

 

Tata se încumetă a părăsi umbra,

îl văd, în văpaia din aer, ca un ou în tigaie,

dar nu,

de pălăria lui de paie se izbește soarele,

ca valul, de stâncă.

 

De unde rezistența să iasă în soare,

care acum este un cuptor uitat deschis?

 

Imaginea combinei în zare aduce sfârșitul calvarului.

Eu, cel puțin, îmi doresc mai mult să ajut la recoltă,

decât să rabd zăpușeala, ferit sub o mână de fiare.

O părere la “Arșiță. Poem, de Dan Ionescu

  1. Truda grea a virtuții cu fapta

    Aflat-am pilda din a vieții Foaie:
    – Când se preschimbă în potop o ploaie,
    Șiroaie curg din norii plini de patimi,
    De-a noastre fluvii de neplânse lacrimi…

    Petre Cazangiu

Lasă un răspuns