Andrey Tarkovski: Călăuza, cronică de Liviu Florian Jianu

descărcare

Cronică la filmul “Călăuza” de Andrey Tarkovski

de Liviu Florian Jianu

Singurul element religios vizibil al filmului este o icoană, aruncată printre seringi, reziduuri industriale, mărunte obiecte menajere: apa spală şi mângâie rănita creaţie efemeră, şi gândul duce la un vers al lui Walt Whitman: “peste mormintele noastre va creşte iarba”. Oamenii care s-au încumetat în Zonă nu mai există în cadru. Doar ceaţa, macbethiană, ridicându-se, dezvăluind vestigiile goanei după linişte. şi liniştea, şi apa, şi iarba, şi mâlul, îşi deschid rănile, ne arată ruinele modernităţii, ale civilizaţiei, în timpul în care camera – nevăzută – este un ochi deschis, al spiritului, care se poartă pe deasupra apelor.

Metafora imaginii halucinează prin sens şi semnificaţii. Ele nu mai aparţin filmului. Îţi aparţin. Filmul, ca şi Zona în care călăuza conduce oamenii care vin aici pentru a-şi îndeplini o dorinţă, este o capcană: poţi ieşi din el dezamăgit. Sufletul tău – testat de metafore – nu primeşte nimic, pentru că ai toată libertatea să alegi ceea ce-ţi spune.

 

La marginea orasului,  a căzut un meteorit. La marginea oraşului, accesul oamenilor a fost interzis. Un gard înalt, de beton, de sârmă ghimpată, un zid pink-floydian, al interdicţiei cunoaşterii, a fost construit împrejurul Zonei. Păzit zi şi noapte de trupe speciale. Cu câini. Cu arme. Cu cagule. Cu putere umană.

Zona ucide oameni. Pentru că Zona este în permanenţă mişcare şi transformare. Un deal care azi este lângă o pădure, a doua zi, sau după câteva ore, sau secunde, este lângă un conac, sau în altă parte. Zona este un labirint în continuă transformare, natură liberă, şi înşelătoare. Unii intră şi ies, fără a păţi nimic. Alţii, nu se mai întorc. Zona îţi testează sufletul, individual. Unde vrei să ajungi ? De ce? Ce eşti? Cine eşti? şi îţi pregăteşte, atent, subtil, trape şi capcane, mortale chiar, dacă nu eşti atent. Şi chiar dacă eşti atent.

Zvonurile despre ceea ce era înăuntrul zonei s-au răspândit prin cei care au pătruns acolo. S-au întors în metropolă şi au povestit. În Zonă, există un Glob de Aur care îţi îndeplineşte orice dorinţă. Dacă sufletul tău este pregătit şi crede în dorinţă. Dacă sufletul era pregatit pentru dar. Şi nu îţi dă nimic, sau îţi întorce un dar pe măsura a ceea ce ai în suflet, şi nici nu ştii, dacă îl înşeli. Dacă te înşeli.

Aşa a apărut meseria de călăuză. Sunt cei care conduc înăuntru oameni care doresc ceva. Şi îi conduc înapoi în oraş. Meseria de călăuza este un joc cu moartea, senin. Călăuza îşi joacă viaţa la fiecare intrare în Zonă. Meseria ei? Să ducă oamenii la Glob. Să îi scoată teferi afară din Zonă, înapoi. Oamenii călăuză sunt puţini. Tot mai puţini.

 

Un grup de intelectuali a angajat o călăuză. Un om care avea o fetiţă invalidă. Locuiau într-un canton, la marginea gării. Fetita era imobilizată în casă, în cărucior. Deşi de atâtea ori în preajma Globului, călăuza nu i-a cerut niciodată nimic. De ce? Îşi priveşte fetiţa jucându-se şi tace, fumând.

Călăuza nu cere Globului nimic. Îşi câştigă existenta lui, şi a fetiţei, ducând oameni în zonă. Călăuza i-a condus atent, la fiecare pas, până la Glob. Aici, în camera de la subsol, intelectualii şi-au dat seama că în sufletul lor nu este nimic. Că nu vor nimic. Că nu ştiu ce vor, cu adevărat. Că nu ştiu de ce au venit. Călăuza i-a adus în oraş, înapoi. Oraşul, carcera în care pereţii sunt gri, şi cerul, uniform.

Gândurile lui, fumând, în subsolul camerei Globului : “Dacă voi, care sunteţi intelectuali, nu ştiţi ce vreţi… Nu vreţi nimic… Nu ştiţi incotro ne duceţi… Noi ce ştim ?”

 

Planurile sint dureroase. O metaforă a elitelor, învinse de un oracol al propriei lor deşertăciuni. Societatea izolează taina, o împrejmuieşte cu garduri de sârmă ghimpată, şi se apară de ea cu arme. Prin elite care conduc acea societate. Ca simpli oameni, intraţi înăuntru, intelectualii, călăuzele oficiale ale metropolei, meditează: nu ştim ce vrem. Chiar dacă cerem ceva, ştim dinainte: nu credem din tot sufletul în nimic. Şi ştiind, Globul ştie. Gândul meu este citit…

Călăuza nu cere nimic. Este cărăuşul dorinţelor altora. Speră, poate. Că măcar ei, intelectualii, vor fi primii care vor primi ceva. Speră, poate, să ceara alţii pentru el, picioare sănătoase pentru fetiţa sa. Nu ştim. Aşa ceva nu se întâmplă. Dorinţa este în nume personal. Ca şi realizarea. De ce nu cere el? Nu îşi doreşte din tot sufletul? Ba da.

 

Omul de rând nu crede în minuni. El le contemplă. Crede în suferinţa sa. În viaţă. O vede în fiecare zi. Observă. Cântăreşte cu sufletul. Ştie, fără cuvinte, mult. Ştie că nimeni nu îi va da nimic, fără să îi ceară ceva. Sau îi va da resturile picnicului său, de la marginea drumului.

 

De aceea, imaginea finală, din camera fetiţei şi a tatălui, din canton, cu carafa de lapte pe masă, pe care fetiţa o priveşte cu poftă, şi cana, încet, încet, vine spre ea, pe tăblia mesei, înseamnă că fără a cere măcar, există un dar. Dar oamenii nu sunt atenţi la milimetrii parcurşi de o sticlă cu lapte pe o masă de lemn. Doar călăuza ştie, demult. Darul răbdării lui? Al suferinţei lor? Intelectualii care tocmai au ieşit din zonă, ar spune: o experienţă de telekinezie. Dar călăuza ştie că un miracol nu se explică în cuvinte. Se contemplă mut.

Afară, se aude trecând, zgmotos, un rapid. Un tren. Al civilizaţiei. Furibunde. Care consumă energii şi distanţe. Cana cu lapte a fetiţei se opreşte. Tremură pe masă. Şi cade. Din cauza vibraţiilor produse de jocul roţilor pe ace.

Cana se sparge odată cu apariţia întunericului în faţa ochilor noştri de spectator. Andrei Tarkovski ne-a pus ochelari de orb. Parcă ar vrea să spună: “Nu vedeţi? Nu simtiţi? Puterea voastră lasă în cârje viitorul copiilor. Copilăria lor. Şi miracolul lor. Trenul vostru merge exact, exact, spre nicăieri. Şi dorinţele voastre, atât, vă ţin de urât. Şi de la capăt…”

Ecoul mişcărilor noastre, brutale, închide ochii copiilor şi le refuză mersul prin aer.

O părere la “Andrey Tarkovski: Călăuza, cronică de Liviu Florian Jianu

Lasă un răspuns