Andrei Tarkovsky: Solaris, cronică de film, de Liviu Florian Jianu

images

OCEANUL

 “Solaris”, de Andrei Tarkovsky

Cronică de film

Oceanul de pe planeta Solaris trimitea vizitatorilor o materializare a vinei fiecăruia.Vina în viaţă.Vina pentru moartea iubitei, care s-a sinucis din dragoste. Vina pentru o tânără sedusă şi abandonată. Vina pentru un copil părăsit. Vina pentru o operaţie ratată.

Oceanul de pe planeta Solaris este oceanul conştiinţei universale. În care fiecare este întreg, şi parte. Cum să se apropie de tine? Cum să ştie ce  esti? Cine eşti?

Întrebându-se, şi întrebându-te  cum iubeşti. Mai ales când greşeşti.

Pe Solaris, vina fiecărui om se materializează. În fiinţa umană lovită.

Fiecare vrea să îşi distrugă vina. Cu un ciocan. Cu un dezintegrator.  Expediind-o în spaţiu.

Vina se rematerializează în fiinţa umană lovită. Iubitoare. Docilă. Supusă. Îndatoritoare. Bună. De nepărăsit. Caldă. Fragilă. Vulnerabilă. Umană.

Un vinovat, în faţa ei, se sinucide.

Doi vinovaţi, în faţa lor, îşi ascund  fiecare, vina.

Un vinovat, Kervin,  o acceptă. O expune. Pentru că este matricea iubitei pierdute. Pierdută pentru totdeauna. Care îi mai oferă o şansă. Şansa de a-i oferi viaţa. Bună. Caldă. Sinceră.. Îndatoritoare. Fragilă. Vulnerabilă. De nepărăsit.Umană.

Vina îi cere toată dragostea. Ca şi femeia iubită. Se sinucide pentru că i se pare că nu e iubită. Ca şi femeia iubită. Se rematerializează. Agonia iubirii perfecte continuă. Până când oceanului i se ofera harta creierului lui Kervin. Harta creierului fiinţe umane care îşi acceptă  şi răscumpără prin afecţiune, vina. Memoria existenţei  omului.

Şi oceanul de pe Solaris materializează pentru Kervin. Una, două, instanţe ale femeii iubite. Ale vinei. Fiecare copie, în unicitatea ei, iubită.  Câinele lui iubit. Mama lui iubită.

Omul. Omul nu iubeşte o singură fiinţă. Ci mai multe. Omul este el însuşi o conştiinţă universală.

Oceanul de pe Solaris se limpezeşte. Pe suprafaţa lui apar insule.

–          Te vei întoarce pe Pământ? Sau vei rămâne – cu firul de iarbă din care mijeşte o floare, speranţa reîntâlnirii cu Hari, ce răsare din cutia  în care se afla seringa cu care s-a sinucis  – pe Solaris?

–          Asta crezi? Răspunde Kervin.

Kervin. În grădina locuinţei părinteşti. Se apropie de fereastra casei. Priveşte pe geam. În fereastră, cutia siringii este închisă. Speranţa reîntâlnirii cu ea  i se stinge pe chip. Tatăl lui Kervin îl vede. Iese în pragul casei. Kervin îngenunchează şi îi îmbrăţişează genunchii. Kervin, şi tatăl lui, se văd, tot mai mici, de sus. Tot mai mică, casa. Grădina. Spaţiul din jur. Tot mai mic, pământul înconjurător. De sus, de tot mai sus, se vede că acest pământ este o insulă. Într-un ocean liniştit şi limpede.

Oceanul Solarisului? Oceanul conştiintei umane?

Speranţa reîntâlnirii tuturor celor care ne-au iubit, şi pe care i-am iubit…

Lasă un răspuns