Anchee Min: Impărăteasa Orhidee. Recenzie, de Mirela Teodorescu

imparateasa.orhidee

Anchee Min s-a născut la 14 ianuarie 1957, la Shanghai, în timpul regimului comunist condus de Mao Zedong şi este una dintre cele mai vândute autoare de limbă engleză ale momentului, tradusă în peste 20 de limbi. Autoarea are şi ea o poveste demnă de un roman: la doar 9 ani făcea parte din Micile Gărzi Roşii, la 17 ani a fost recrutată să joace într-un film realizat de studioul cinematografic al doamnei Mao şi la 27 de ani a emigrat în America, cu ajutorul actriţei Juan Chen.


După ce a emigrat în Statele Unite,  Anchee Min a scris romanul „Red Azalea” (1994), volum de memorii care a devenit un bestseller internaţional tradus în peste 20 de limbi, „Becoming Madame Mao” (2001), „Empress Orchid” („Impărăteasa Orhidee”) şi „The Last Empress” (Ultima Împărăteasă, 2007). În prezent, Anchee Min trăieşte la San Francisco şi Shanghai.

Romanul acesta, ca şi Becoming Madame Mao, este de fapt o rescriere ficţionalizată a istoriei. Anchee Min redefineşte figura împărătesei ce a intrat în istoria Chinei drept „o maestră a răului pur şi a intrigii”, în timp ce Charles Denby, ambasadorul american în China, contemporan cu împărăteasa, spunea despre aceasta, pe la 1898, că: ”Tsu Hsi s-a arătat binevoitoare şi chibzuită, caracterul său a fost fără cusur”,  înfăţişându-ne o femeie puternică, fermecătoare şi inteligentă, capabilă să guverneze o ţară în plină criză, ruinată de războaiele opiului, jefuită de străini şi aflată în pragul unor schimbări politice cu ecouri pe plan mondial.

 Unul din misterele lumii chineze este, fără îndoială, Oraşul Interzis. A fost construit între 1406 şi 1420 printr-un efort tipic chinez – un milion de muncitori – pentru a deveni rezidenţa imperială a dinastiei Ming. În 1644 a fost cucerit de forţele manciuriene, care l-au proclamat împărat pe tânărul Shunzhi, instaurând dinastia Qing.

Oraşul Interzis a fost conceput ca un simbol al puterii, bogăţiei şi civilizaţiei imperiale chineze. S-au folosit materiale extrem de rare cum ar fi marmură, lemn de Phoebe zhennan o specie de magnolie adusă din jungla din sudvest, şi cărămizi aurii din provincia Suzhou. Stâlpi întregi erau îmbrăcaţi în foiţă de aur. Conţine 980 de clădiri: locuinţe, hambare, temple, palate, plasate pe o suprafaţă de 78 de hectare. Este încercuit de un zid înalt de 8m şi de un şanţ de apărare lat de 52m.

Accesul chinezilor de rând era interzis cu desăvârşire. Totuşi cu ocazia unor ceremonii, unii erau invitaţi şi puteau să privească pentru scurt timp aceste minunăţii. Visul oricărui chinez era să pătrundă măcar o dată în interiorul Oraşului Interzis. Totuşi, peste noapte, ramâneau doar femeile din familia imperială, slujnicele şi eunucii, asigurându-se astfel paternitatea dinastică a odraslelor imperiale.

Cum se trăia în această curte izolată până la autism? Cum se formau alianţe şi ce formă lua trădarea şi prietenia în acea societate guvernată de ritualuri stricte ? Şi mai ales care era rolul femeii în familia imperială, de vreme ce competiţia între soţiile şi concubinele imperiale era atât de mare încât putea duce la crimă?

Romanul lui Anchee Min, Împărăteasa Orhidee ne dă un răspuns documentat la toate aceste întrebări. Este povestea unei fete manciuriene care a fost aleasă una dintre cele şapte soţii ale împăratului Hsien Feng. Datorită inteligenţei sale politice dar şi norocului de a fi singura care i-a dăruit împăratului un fiu, ea va urca treptele ierarhiei imperiale, devenind ultima împărăteasă a Chinei. Împărăteasa Yehonala a rămas în istorie ca o „maestră a răului pur şi a intrigii”, spre deosebire de cealaltă soţie a lui Hsien Feng, împărăteasa Nuharoo, care este considerată de o bunătate şi o puritate egală cu a zeiţei Kuanin. Putem identifica în acest contrast gândirea clasică chineză: în timp ce Yehonala s-a lăsat sedusă de acţiune, luând parte la intrigile politice, Nurahoo, o budhistă ferventă, a practicat wuwei – nonacţiunea, păstrându-şi puritatea şi atrăgând, astfel, pronia cerească. Viziune autoarei este opusă, de fapt una occidentală: în timp ce Nurahoo este o bigotă neputincioasă, Yehonala e o self-made woman, ale cărei acţiuni sunt justificate prin raţiuni de stat şi prin faptul că îşi apără fiul. Această reevaluare a personajului istoric poate nici nu este departe de adevăr: Yehonala a domnit cu autoritate în China în aceeaşi perioadă cînd regina Victoria deţinea tronul Angliei.

“Lumea mea a fost un loc exasperant al ritualului, unde singura intimitate posibilă era doar în mintea mea. Timp de jumatate de secol am participat la eticheta complicată a Curţii, cu toate detaliile ei meticuloase”, povesteşte împărăteasa. După primele săptămâni trăite în Palatul său, Orhideea  spune că “femeile din China visează să fie în locul meu, fără să ştie de suferinţa mea. Identificându-ma cu eunucii, mă îngrijesc de rana din inima mea. Durerea eunucilor stă scrisă  pe chipurile lor. Au fost castraţi şi toată lumea le înţelege nenorocirea. Dar a mea e ascunsă”.

Orhideea se va confrunta în fiecare moment al vieţii ei cu absurdul formalismului de la curtea imperială, formalism menit să îi diferenţieze de oamenii obişnuiţi, însă care nu face decât să ucidă suflete umane şi să scoată la iveală brute lipsite de orice sentimente. Fiecare în parte se luptă pentru a obţine mai multă putere, mai multă influenţă, mai multă avere. Nimeni nu ţine la nimeni, iar alianţele se fac doar pe bază de interes.

„Palatul interior este atât de izolat, încât adesea simţim că existăm doar cu numele pentru restul ţării – dau glas, involuntar, gândurilor mele. […] Vieţile minuţios construite pe care le trăim servesc doar pentru a ne confirma nouă înşine că suntem posesorii puterii, că suntem cine credem că suntem, că nu trebuie să ne temem de nimic. Adevărul este nu numai că ne e teamă, dar ne este frică şi că împăratul Hsien Feng moare din cauza grijilor. El însuşi se teme cel mai mult de acest lucru“.

Însă unul dintre cele mai dificile lucruri cu care Orhideea trebuie să se obişnuiască să trăiască este acela de a învăţa să împartă un bărbat cu multe alte concubine parşive, care, din punct de vedere “legal”, aveau acelaşi drept ca şi ea la a împărţi patul cu acesta.

„Dintr-o dată îmi dau seama că drumul spre salvare îmi e inaccesibil. Mă macină disperarea. Simt că am fost împinsă într-o cameră închisă ermetic, unde însăşi respiraţia devine dificilă. Nu a fost nimic adevărat în ideea că voi fi fericită odată ce voi avea stomacul plin. Nu pot să nu fiu ceea ce sunt, adică o femeie care simte că trăieşte pentru a iubi, iar statutul de soţie imperială îmi oferă totul, mai puţin asta“.

Având ca subiect istoria unei femei prinse, de voie dar uneori și de nevoie, în mecanismele puterii, subiectul are, la modul general, ceva în comun cu romane lecturate mai demult – „Poarta coliviei” de Katie Hickman și  „Amante şi regine” de Benedette Craveri. Mă refer îndeosebi la atmosfera de intrigă și concurență pentru afecțiunea unui singur bărbat (în ”Orașul Înterzis” trăiau nu mai puțin de 3000 de concubine, toate dorindu-și statutul de favorită a Fiului Cerului).

A fost un personaj istoric controversat, asupra căruia există percepții diferite. Manualul chinez citat are indubitabil legătură cu China regimului lui Mao Zedong şi cu Revoluția Culturală care era menită să şteargă din memoria colectivă orice amintire, bună sau rea, despre personalitățile epocii Chinei imperiale. Oricum, Anchee Min, scriitoarea emigrată din China încă din anul 1984 și stabilită în SUA, la San Francisco, a încercat o reabilitare a acestui personaj istoric, începând cu negația din fraza de început a romanului:

”Adevărul este că nu am fost niciodată maestră la nimic. Râd când îi aud pe oameni spunând că a fost dorinţa mea să conduc China de la o vârstă fragedă. Viaţa mea a fost trasată de forţe care au acţionat încă dinainte de a mă naşte. Conspiraţiile dinastiei erau vechi, iar oamenii, bărbaţi şi femei deopotrivă, erau prinşi în rivalităţi pe viață şi pe moarte cu mult înainte ca eu să intru în Oraşul Interzis şi să devin concubină. Ch’ing, dinastia mea, nu mai avea cum să fie salvată, încă de când am pierdut războaiele opiului în fața Marii Britanii şi a aliaților săi. Lumea mea a fost un loc exasperant al ritualului, unde singura intimitate posibilă era numai în mintea mea, nu a trecut o zi în care să nu mă simt ca un şoarece care scapă din încă o capcană. Timp de jumătate de secol am participat la eticheta complicată a Curţii, cu toate detaliile ei meticuloase. Sunt precum un tablou din galeria de portrete imperiale. Când stau aşezată pe tron, înfăţişarea mea e graţioasă, plăcută şi calmă.”

Imparateasa Orhidee este o ocheada imaginară aruncată în lumea intrigilor din Oraşul Interzis, o carte despre puterea şi violenţa sexului, despre loialitate şi trădare, despre ultima şi mult ponegrita împărăteasă a Chinei.” (The Guardian)

Impărăteasa Orhideea, este de fapt o femeie, ca oricare alta, mamă, soţie, căutându-şi loc într-o lume complicată, plină de reguli, rigori, principii depăşite de moment, greu de schimbat, îndrăgostită de viaţă, care lupta să apere ceea ce a dobândit prin sacrificiu, muncă, dedicaţie şi cel mai important lucru să lase urmaşilor valorile poporului din care s-a născut, a trăit şi l-a condus cu măiestrie.

 

 

 

 

Lasă un răspuns