Amintiri despre Caragiale. Prezentare, de Adi Popescu

images

Amintiri despre Caragiale

            Cu ceva vreme în urmă (mai precis în concediul din anul 2007), am citit o carte extraordinară despre I.L.Caragiale. E scrisă de un colectiv de autori. M-am convins, dacă mai era cazul, de faptul că literatura română naşte adevărate genii. Caragiale e cu siguranţă un mare geniu. Scrierile lui sunt de actualitate şi astăzi. Sunt convins că scrisoarea lui pierdută se va juca cu casa închisă şi peste câteva sute de ani. Am văzut de curând o ecranizare cu Claudiu Bleonţ. Elementul de noutate era laptopul de pe biroul lui Tipătescu.Vă las în continuare să savuraţi câteva selecţii, memorabile pentru mine din această minunată carte: Amintiri despre Caragiale.

 

– Privirea lui adâncă cerceta cu solemnitate de bufniţă cotloanele sufleteşti, prindea pricinile mecanismului psihologic, înregistra neiertător toată gama vanităţii omeneşti, sămânţa cea mai de seamă a inspiraţiei sale.                                                                                                 Cella Delavrancea

 

– Hrana spirituală a muzicantului, pâinea lui zilnică, sunt preludiile şi fugile lui Bach.

– Nimic n-ar fi schimbat atât evoluţia muzicii decât dacă Mozart ar fi trăit mai mult. Ăştia mari de tot, un Beethoven, un Mozart, sunt ca nişte stânci enorme în cursul unui fluviu: silesc fluviul să-şi schimbe direcţia. Unul dintre ei să fi lipsit, şi toată muzica de până azi ar fi fost alta.    I. L. Caragiale

 

– Cine a avut norocul să-l asculte pe Caragiale vorbind un sfert de ceas, oriunde, la o adunare a negustorilor, ori într-un ungher din vagonul restaurant, n-are să uite niciodată cea mai strălucitoare icoană a inteligenţei omeneşti din câte a întâlnit în drum.

– N-a fost minte să stăpânească cuvântul cu mai multă siguranţă, să-l frământe şi să-l chinuiască cu mai multă putere. În fraza lui fermecată se revărsa o lumină orbitoare, era pulbere de argint, foc de artificii, râs şi plâns, era alintare dulce şi durere sălbatecă. Ca-ntr-un caleidoscop fermecat se desluşeau chipuri vrăjite de magie. Marele meşter atingea toată claviatura sufletului omenesc. Deschidea vorba lin, cu bunătate, şi-o muia într-o lene orientală, într-o clipă schimba resortul ca să-ţi arate o seamă de jonglerii, capricioase şi deodată se oprea brusc, faţa i se crispa, buzele i se strângeau convulsiv, în fundul ochilor îi juca o lumină stranie … Era clipa când din creierul lui Caragiale răsărea un fulger nou … Universul devenea mai bogat cu o minune …                                   O. Goga

 

– Să stăm (la Răşinari) până la toamnă. Să vie şi Vlahuţă. Nu ne trebuie nimic. Numai un pian să fie şi unul să-i ştie rostul. Când se face seară şi iese luna alb-gălbuie de după mesteceni pe coasta ceea, noi să stăm întinşi în iarbă şi de pe fereastra deschisă să pătrundă Beethoven: Sonata lunii …                                      (I. L. Caragiale vs. O. Goga)

 

– Prin moartea lui Caragiale s-a deschis o prăpastie, s-a făcut un gol în natură, ca de-o perturbaţie cosmică. Cu cât va trece vremea, va creşte tot mai mult silueta lui şi vom rămânea totdeauna vrăjiţi de farmecul celui mai luminat creier românesc. Îi vom spune poveştile, îi vom repeta glumele. Se vor crea legende şi personalitatea lui va lua proporţii mitice. Generaţiile viitoare nici nu vor putea înţelege dacă din strălucirea unei minţi s-au întrupat vreodată astfel de raze orbitoare …

Peste un sfert de veac, trecând cutare bătrân de-a lungul străzii, oamenii îşi vor scoate pălăria înaintea lui şi-i vor deschide drumul cu respect …

– Cine-i moşul acesta de-i faceţi atâta cinste, va întreba cutare băieţandru …

– A cunoscut pe Caragiale, vor răspunde cu toţii.                                               O. Goga

 

– Scrisul e meseria cea mai grea din lume. În orice frază trebuie să găseşti numai cuvântul care trebuie. Şi cuvântul acela e numai unul singur. Dacă nu l-ai găsit, eşti un caraghios.         I. L. Caragiale

– Durerile lui Eminescu erau durerile obşteşti, iar mulţumirile lui erau gândul înălţat, inima curată, cerul senin, câmpul verde, poiana-nflorită, crângul plin de păsări voioase, copiii zburdalnici, lumea-nveselită, viaţa desfăşurată în orişice fel după rânduiala firească.                                                                                       I. Slavici despre Eminescu

 

Lasă un răspuns