Amélie Nothomb: Igiena asasinului. Recenzie de Mirela Teodorescu

descărcare

Igiena asasinului (franceză Hygiène de l’assassin) – Apărută în 1992, cartea marchează debutul  autoarei Amélie Nothomb în literatura franceză. Scris la vârsta de 25 de ani, romanul surprinde prin vioiciune, prin modul în care sînt mânuite cinismul și ambiguitatea. Amélie Nothomb nu e franţuzoaică, ci belgiancă. Născută în Japonia şi plimbată prin toată lumea de părinţii ei diplomaţi. A studiat filologia. Aceste coordonate vor marca modul în care a construit romanul: „materia primă” e trecutul/povestea personajului principal. Acesta se ţese, se încurca şi se fragmentează, apoi se  eşantionează controlat pe parcusul cărţii.

Romanul e aproape în totalitate dialog. Unde e neapărată nevoie de explicaţii suplimentare sunt pasaje narativ-descriptive, redactate jurnalistic.  Romanul e plin de trimiteri intertextuale, unele evidente, altele mai ascunse. Sunt invocaţi astfel, Proust cu Contre saint-Beuve, Kant, Queneau, Celine, Moliere, Leo Malet, Tournier, Flaubert, Barthes.

Personajul central, un laureat al premiului Nobel pentru Literatură, nu mai are de trăit decât două luni. Jurnaliști din întreaga lume îi solicită interviuri scriitorului pe care mizantropia îl ține prizonier în apartamentul său. Totuși, acesta acceptă provocarea de a sta de vorbă cu presa, jucându-se cu o dialectică în care logica și reaua-credință își dau mâna. Cel de-al cincilea personaj cu care cade de acord să vorbească, o femeie, îi va ține piept antrenându-l într-un joc al identităților. Discuțiile se transformă treptat într-un adevărat interogatoriu, din care scriitorul se va descoperi un alt om, stăpînit de secrete.

Pretextat Tach e un bătrân obez, grotesc, rasist şi misogin, laureat al premiului Nobel pentru literatură şi presupus geniu. Timp de 23 de ani a scris, fără oprire, romane. Apoi a renunţat la scris, dar a început să le publice, câte unul pe an, câştigând o mare faimă. La 83 de ani, bolnav de un soi rar de cancer, a acceptat să dea cinci interviuri unor jurnalişti. Acestea sunt, de fapt, conţinutul cărţii.

Primii patru jurnalişti sunt umiliţi şi daţi afară. Cele patru interviuri au doar rolul de a trasa contextul şi de a accentua cinismul şi aroganţa lui Pretextat Tach. Jurnalismul şi stereotipurile interviurilor sunt ironizate – reporterii încearcă să facă interviuri „ca la carte”, dar lipsa documentării, a abilităţilor intelectuale şi, în ultimă instanţă, a bunului simţ, îi pune în ipostaze ridicole. Ultimul interviu e luat de o jurnalistă şi, cum era de aşteptat, aici lucrurile se schimbă radical.
Interviurile sunt asemenea unui câmp de luptă, a unor înfruntari incisive: ziaristul intreaba – geniul răbufneşte şi atacă, ziaristul cere lămuriri – geniul jigneste şi sfâşie. Romanul este alcătuit din astfel de dialoguri, secvenţele intermediare sunt minimale şi nesemnificative. Sunt discutate şi demolate locuri comune ale gândirii, în mod special ale interpretarii literaturii: motivaţia autorului în actul scrisului, lumea sa interioară, necesităţile scriitorului, functia cititorilor, asteptarile si interpretarile lor – tot ce a constituit obiectul teoriei si criticii literare vreme indelungata. Replicile sint construite cu umor si cu dramatism, vor să fie spontane, dar stilul lui Tach de a contraataca devine din ce în ce mai previzibil.

Maestru al retoricii, se lasa prada cuvintelor şi raţionamentelor, trăieşte într-o lume conceptuală, artificială, lipsită de esenţa afectivă. Apare şi cel de-al cincilea jurnalist, o femeie. Din acest moment, bătrânul misogin şi cinic se umanizează şi românul începe să-şi alcătuiască substanţa din clişeele pe care le-a sancţionat mai înainte. Trecerea se face într-un mod inautentic, comportamentul protagonistului se schimbă inexplicabil de la scenă la scenă. Bătrânul odios devine, surprinzător, din ce în ce mai fascinat de prezenţa jurnalistei Nina, începe să delireze într-un stil liric siropos şi patetic. De fiecare dată, mintea lucidă a Ninei îl readuce la limitele normale. Acest ultim interviu ocupă mai mult de jumătate din text, dar dialogul nu mai este alcătuit după aceleaşi reguli. Romanul se construieşte acum asemenea unei anchete poliţiste, povestea devine surprinzătoare. In spatele măştii hidoase a bătrânului, se ascunde viaţa unui psihopat, obsedat de copilarie ca vârstă a fericirii eterne, viaţa unui asasin care a încercat prin literatură să-şi compenseze vina.

Nina cercetează trecutul lui Prétextat Tach, îi citeşte romanele şi pune elementele cap la cap cu o extraordinară intuiţie. Se plonjează postmodern din ficţiune în real şi din real în ficţiune, ancheta fiind constituită cu ajutorul clişeelor anterior criticate şi cu extrem de mult umor. Această poveste a destinului de asasin se alimentează în mod superficial atât din romanul neterminat al lui Tach, cât şi din arhivele istorice. Apoi, bătrânul scriitor o preia şi o transformă, în autentic, în literatura patetică în cadrul mărturisirii sale. Jocul cu tehnicile narative se regăseşte şi în alegerea titlului de către Nothomb. Igiena asasinului pune în centru romanul neterminat al lui Prétextat Tach, semn că aceasta poveste este esenţa ficţională a operei. Cu toate acestea, ea îşi ratează literaritatea, fiind învăluită în patetism şi în artificialitate. Finalul romanului este, din acest punct de vedere, elocvent. Dezamăgitor, personajele ajung să-şi amestece rolurile, mesajul însuşi fiind întors pe dos. Nina îşi abandonează rolul spiritului justiţiar şi raţional, iar bătrânul, îndrăgostit subit, moare de mîinile ei. Cacealmaua îşi revendică poziţia.

Citatul cu care se încheie cartea revine la tonul de la începutul romanului: „De nepătruns sunt căile care duc la Dumnezeu. Şi mai de nepătruns, cele care duc la succes. După acest incident, oamenii se aruncară pur şi simplu asupra operelor lui Pretextat Tach. Zece ani mai târziu, era deja un clasic.”

O carte despre literatură, o carte în care sunt puși la colț cititorii de duzină, cititorii adevărați deveniți o specie rară, căci oamenii citesc fără să priceapă, citesc dând dovadă de superficialitate, iar alții cumpără cărți deși nu le deschid niciodată. Interesantă, ajungând strigătoare la cer pentru ultima jurnalistă care îi va veni de hac, este concepția lui Tach despre iubire. El considerând că femeile odată ce ating pubertatea nu mai duc o viață.

Deja putem vorbi despre neviață. Asfel într-unul dintre romane își mărturisește actul de bunătate, de iubire, pe care Nina (jurnalista) îl descoperise cu ceva timp în urmă. Crima comisă la 17 ani. Dat fiind că publicul nu mai citește sau dacă citește nu o face cu atenție a trecut o viață de om până să își dea seama cineva. Faptul că Nina, femeie fiind, reușește să dezlege enigma, să pună cap la cap întreaga viață a scriitorului, schimbă lucrurile. O carte bine scrisă. O carte despre iubire dincolo de viață și de moarte. O confesiune a unei crime, punându-se accentul pe de ce și nu pe ce. O carte citită dinr-o răsuflare, ironia aflându-se la mama ei acasă.

Lasă un răspuns